IV
Când ajunseră acasă, toţi deteră năvală la coana Diamandula. Bătrâna îi aştepta, stând greceşte în
fundul patului, cu ochelarii ridicaţi pe viţele rare de păr şi cu o pereche de mătănii în mână.
Alături, Saşa lucra la o horbotă.
Când trecură prin coridor, pe dinaintea ferestrelor bătrânei, statura puternică a lui Damian luă
toată lumina geamurilor. Saşa zise încet, strângându-şi lucrul:
— Au sosit.
Însă bătrâna, pe jumătate oarbă, ghici numaidecât că cel ce venea întâi era fiu-său, fiindcă nimeni
din ai casei nu trecea cu capul mai sus de fereastră. Începu a tremura fără putere şi a plânge.
Damian se duse drept la ea şi-i apucă amândouă mâinile, pe care i le sărută cu toată căldura
sufletului, mişcat de a o revedea şi mai ales de a o revedea într-o asemenea stare: i se părea că
scăzuse, se redusese la jumătate din ceea ce era când o lăsase. Lacrămile-i veneau în ochi fără să
şi le poată opri şi se plecă din nou pe mâinile bătrânei. Ea se uită la el, dând încet din cap şi deabia vorbind: