Liviu Florian Jianu: Exerciții de respirat. Fragmente din volumul: Colegi de libertate

Exerciții de respirat
Ce să fac, în fotbal, când nu aveam control?
Nu aveam controlul mingii, nu aveam controlul pasei, nu aveam controlul șutului, nu
aveam controlul detentei, nu aveam controlul poziției, nu aveam controlul zonei,
echipei, nu aveam controlul anticipației, nu aveam nici simțul jocului, și al terenului, ba
– nu aveam nici plăcerea maximă, a jocului de fotbal? Să învăț să îmi placă nebun să
joc… Tot mai nebun să joc…


Nu le aveam. Nu le aveam de când sărea mingea din mine, ca din blană, în curtea școlii,
când ajungea și la mine. Nu le aveam de când o târam pe mijlocul terenului, singur, pe
el, strigând – în sfârșit – de bucurie, că nu mi-o sulfă nimeni: “eu merg pe centru, n-am
grețuri!” =- și tocmai atunci, probabil, tocmai din bucuria asta, când să trag în ea – ea sa dus doi centrimetri mai încolo, și eu – am căzut în fund, să fac gaură în zgură, de a râs
Ganea, de mine, care mă flanca, și cu grasul acela, din poartă, mare cât malu, Paulică –
de se auzea până la cancelarie. Ba, și la directorat.
Nu aveam nimic din arta maximă a fotbalului.
Decât niște bieți antrenori de copii, și juniori. Și tineret, chiar.
Că ei s-au numit Nicolae Zamfir, Ștefan Bădele, sau Petculescu , sau Constantin Deliu,
este că la primul – am ajuns de la săritura în lungime, aruncarea discului și a greutății.
Prin doi profesori Vasilescu. Și un trial de sport. La mai multe probe de atletism: săritura
în lungime, sprint, săritura în înălțime, aruncarea mingii de oina. Tetratlon? Pe Central.
Era un loc foarte liber.
În afara jocurilor.
Intra – și ieșea – ce om voia.
Ce tânăr – dorea.
Când dorea.
Nu îl intreba – nimeni – de nimic.
Toate porțile – le erau deschise.
Mai puțin gazonul. Din centru.
Aici ți se spunea, doar.
Nu călca. Pe iarbă.
În rest – pe piste, pe scările din tribune,
erau toate –
la îndemâna tuturor ….
Venea cine vrea, când vrea – doar să nu fure, să nu strice, să nu facă daune, să nu facă
altele…
Și cine venea, nu făcea…
Nu am auzit, nu am văzut, nimic – aici – în timpul acelor probe, în timpul acelor
antrenamente – în care profesioniștii necunoscuți – ai vieții – se pregăteau deoparte – și
amatorii, luau aminte – sau – rămași ei – pe piste – prindeau aripi
care să facă rău.
Făceau bine. Făceau doar bine. Pe săturate.
Atât de pe săturate, încât trăgeai cu drag de tine, doar, doar, să-ți iasă sufletul, să îți
meriți tricoul leoarcă de transpirație, și o gură rece, flămândă, imensă, dar nu imediat –
nu imediat când te-ai oprit, sugrumat – de apă.
Și nu înainte de a se fi terminat treptele antrenamentelor – toate.
Și antrenorii aceștia erau foarte simpatico
Mai ales Nicolae Zamfir. Pentru că era al meu. Și pentru că – asta e – pentru el – toți
eram copiii lui , ne dădăcea, și în fotbal, dar și în viață, tot făcea comparații, între una și
alta, tot stropea, chiar, în jur, când se îmbulzeau gramaticile și metaforele pe buzele lui,
puțin groase, și figurile, de stil – și – în plus, mai avea și umor, un umor candid, cu mai
multe nuante, când gros, când savuros, când subtil, când umil când pontos –
Și așa erau – în felul lor, cam toți – dar mie îmi plăcea de nicolae zamfir – nici nu știu
dacă nu cumva eu mi l-am ales – de nu va fi existat și posibilitatea asta – tu să îți alegi
grupa în care urma să joci – și mie mi-a plăcut omulețul acela brunet, cu pârul sârmos,
ca un berbec negru și creț, și vioi, argint vioi foarte, și —- ce curios, parcă și ardelean,
de felul lui. Dar și ceilalți…
Ce pereche frumoasă… Bădele, ca un Sancho Panza, ca un Saint Bernard , cu butoiașul
lui în față, jucând oriunde, pe teren, sau afară, strașnic, pe picioarele îndoite, ca o
paranteză integrală de sfaturi, și cu coatele conducând ca un Mercedes, mingea, printre
urechile cui dorea să îi pună jaloane. Petculescu, un Antognioni, un Doctor Justice, un
cavaler din cavalerii tezaurului fotbalului, un prim ministru al frumuseții lui, care –
probabil – de nu ar fi făcut nimica – atacanților li se înmuiau inimile – la atingerea
privirilor lui zvelte, pe arcuri, iar apărătorilor – și sosetele…
În plus, iarna, pe frig, ce ai frig, ce mai ceaiuri…
Oferite din toate, ale lor, buzunarele…
10
Ce bomboane…
Din buzunarele… goale…
Căci – să recunoaștem – fair-play-ul acesta –
În materie de educat –
Te cam lasă …
Cu șosetele cu găuri…
Se uita tot orașul – vechi – pe la tine – care te mai și recunoaște – și arată cu degetul –
când treci – câte un părinte, către cei pe care și el, îi mai și recunoaște:

  • Știti voi cine e ăsta, copii?
  • Nu!
  • Ei bine, acesta a antrenat… matematica maxima!
    Un profesor… să zicem… maxim… de la Buzești…
  • Și copiii se uită, și nu văd decât un bătrân pensioner, încălțat, și în spațiul dintre
    pantofi, și pantaloni – i se văd și ciorapi – dar – cu gaură.
    Și tot faci exerciții – de respirat – meditate – și-napoi, cât colinzi – ajungi iar – acum 17
    primăveri – într-un Cosmos – în Eforie – și vezi pe urmașa unui mare lanț hotelier,
    CARMEN Sylva, legănând un papuc găurit drept spre vârf – și te bucuri – că toate au
    plecat de la o reîntâlnire prn parc – cu domnul Bădele Ștefan – antrenorul nu mult diferit
    – sau departe – de piticul ce-am fost și eu, ieri.
    16 iulie 2017

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.