Oglinzi în care am rămas. Poem de Stelian Platon

Oglinzi în care am rămas

De brațu-i diafan prinsesem Luna plină   

Și-am revenit din deznădejdi ce nu le-nțelegeam, 

Băusem din raza ei atâta lumină     

Că-n ceața îndepărtării adânci te distingeam.  

Destul ne-am risipit prin viscolul de fapte 

Completând sfidător și rece în grila sorții,    

Absurd ne-au surghiunit cuvintele necoapte   

Și au rămas așteptări uscate-n fața porții.               

Adânc săpată-n  amintiri iubirea noastră  

O blândă floare uitată-n soare fără apă,                 

Încet petală cu petală lângă glastră,       

Geloasă bezna îi stinge fiecare pleoapă.   

Zac visele sub viscol de zăpadă neagră,    

Stă umbra rezemată de pereți înstrăinați,  

Regină-i frumusețea ta rămasă-ntreagă    

În oglinzile-n care am rămas împreunați.

Un comentariu la „Oglinzi în care am rămas. Poem de Stelian Platon

  1. In hartile lui Piri Reiss
    sunt continente pe unde nu am umblat niciodata.
    mari scufundate.
    parcuri ridicate munte cu munte.
    cu toate acestea
    am cutreierat lumea toata.
    mult mai departe.
    si am ajuns – cat de cat – impreuna –
    cu ce-am adunat fiecare
    in aceasta calota.

    si calota mea
    si a ta
    este una.

    exista
    comunicare.

    chiar daca
    sau cat de bine
    ca fiecare
    are si libertate

    altfel –
    am fi una chiar cu lumina

    si
    acolo

    fericirea
    nici nu se stie
    nu se desparte.
    de fericire.

Dă-i un răspuns lui Jianu Liviu-Florian Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *