Prețul lacrimii. Poem de Liviu Florian Jianu

Prețul Lacrimii

Iată un Erou care s-a bătut viața toată,
și nu s-a bătut niciodată.
Nici pentru pământul lui, nici pentru casa lui, nici pentru onorurile  lui câștigate.
Nici pentru hainele lui cele purtate, nici pentru bogățiile adunate.
Nici pentru toate câte sunt și și-au fost și vor fi – încuiate.

Iată un Erou care a-nvățat de mic să se-nalțe.
Și strălucea între înălțătorii lumii cei mai de seamă.
Care se minunau de-așa pasăre.
Cum poate ea , din ce sămânță de seamă,
să adune atât? Și să le-ntoarcă din vorbitoarea ei pană?
Atât de urmărit de atâta de mic?
De invidia, și ura, și teama, și lăcomia umană?

Că ar putea locul oricărui Prea Mărit cățărător,
peste umerii altora, să îi ia Olimpului, laurii?Și ofrandele?

În tot ceea ce poate oferi Pământul, și Universul acesta, și Timpul, ca putere și slavă?

Iată un Erou care s-a bătut infinit.
Și nu a rănit, n-a ucis, n-a zdrobit, torturat, judecat, și închis – pe nimeni, vreodată.
A avut doar cuvântul, ca armă.
Răbdarea, ca blid.
Ca ciubote, tălpile goale.
Perna lui au fost pietrele.
Patul, sub arșiță, ger, și sub vânt.
Scaunul lui, pasul peste pământ, peste mare, în  aer.
Limba lui, limba tuturor celor ce sunt.
Trupul lui, dat tuturor de pomană.
Sufletul lui, pe roata horelor tuturor sufletelor oamenilor frânt.

Și cea mai mare recunoștință și neîndoială de seamă.
În tatăl pe care necunoscându-l, l-a cunoscut.

Era un copil înțelept și bun, urmărit de rău și turbare, și singur, de atâta istorie umană.
Încât merita și un tată. Și o mamă.

Și atunci, l-a luat copil de trupă, într-un război văzut, nevăzut – o mare armată.
Și l-a purtat, alături, să-l ferească și crească. De toată urgia naturii, și cea omenească.
Ca să-și facă – cum poate – din luptele – toată – purtate – regatul – Împărăției fără de capăt.
De care să nu-și bată joc – unul și altul. Atâți eroi fără prihană și pată. Și armură neîngenuncheată. Care zdrobesc limbile, pământurile, copilăriile, și sufletele  altora. Din același arbore de cugetare și cunoștință umană.

Și mai era în El, Prea Înaltul. Șoptitul. Suflatul. Adierea mângâierilor tuturor bucuriilor. Și neîmplinirlor. Pentru care se cădea să fie chiar el, vinovatul.

Nici nu-i de mirare, că El a rămas în cele din urmă, tot singur.
Părăsit de toate armatele lumii.
Și de toți copiii lui, de aproape.
Nu-i de mirare, că lumea a ales tot timpul, alți eroi. Ca să bată. Să se bată.
Pentru viața lor, minunată.
Nu-i de mirare că el a rămas – și în oglinda apelor.
Lumii toate.
Și în oglinda cea mai înaltă.

Nu-i de mirare că el a rămas și în oglinda copilăriei. Alături de mamă.
Nu-i de mirare că lumea se rătăcește și pierde. Și revine, câteodată, la matcă.
Ca ieșită dintr-o furtună.
Din care, ce mai adună?

Sufletul. Sufletele lor.
Împăcate.

Nu-i de mirare că am avut și noi, eroii noștri.
Care n-au avut încotro.
Ca să se apere.
Și au ridicat chiar și sabia.
Chiar și limba. Și oasele.
Chiar și umbra. Ca să învie Zidirii, Ziditei, foloasele.
Voievozi, bărbați, și martiri.
Au atâtor și-atâtor, și acestei iubiri.
De a nu muri vreodată.
De a nu scrie ultimul vers, niciodată.

Scrie-l, tu, Doamne, cu pana ta minunată.

Căci numai Tu știi, ce se cuvine,
fiecărui ,
    ca plată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.