„Publicat la scurt timp după romanele The Story of Edgar Sawtelle, de David Wroblewski şi The Lace Reader, de Brutonia Barry, Gargui este doar unul dintre fulminantele debuturi din această vară ale unor scriitori necunoscuţi care îmbină elementele de mister şi misticism … Vă îndemn să-l citiţi fără rezerve. Este captivant şi înspăimântător deopotrivă, este genul de film de groază pe care-l priveşti cu un ochi închis.” (The Washington Post)

Andrew Davidson a fost profesor de engleză în Japonia, unde a şi locuit sporadic, iar romanul „Gargui”, început în 2000, este rodul a şapte ani de documentare prin enciclopedii despre viaţa medievală germană dar şi prin reviste medicale de ultimă oră referitoare la tratarea bolnavilor cu arsuri grave.
Postfaţa cărţii ne spune că intriga medievală se poate aseamăna celei din „Numele trandafirului”, sensibilitatea poveştii de iubire celei din „Pacientul englez”, în contextul în care Marianne devine o Seherezadă modernă. Chiar dacă asemănările acestea pot fi făcute la un anumit nivel, nu trebuie formată involuntar opinia că acesta este un roman al asemănărilor. Ne aflăm în faţa unei cărţi originale, a unei poveşti misterioase despre destin şi iubire, subiecte pe care cititorul cinic este foarte posibil să le evite. Va rata însă astfel ocazia de a fi fascinat de frumosul pe care îl putem găsi în banalul cotidian, odată ce suntem dispuşi să trecem graniţa fantasticului.
În urma unui accident de maşină, personajul principal, suferă arsuri cumplite, din trupul său rămânând doar o imensă rană. Nevoit să-şi întoarcă ochiul spre interior, în spital o cunoaşte pe Marianne Engel, artistă faimoasă pentru sculptura de garguie. Ce e garguiul? Eroina, cu păr în dezordine şi cu nişte ochi albaştri-verzui pătrunzători, călugăriţă în trecut şi sculptoriţă rebelă în prezent (maniaco-depresivă sau schizofrenică, în funcţie de psihiatru), spune că absoarbe visele pietrei, pentru că garguiele sau dragonii dinăuntru vor să fie eliberate.

Talentul care transpare paginilor este susţinut şi de o intensă muncă de documentare, nu numai în ceea ce priveşte bolile psihice sau consecinţele diferitelor grade de arsură, ci şi în domeniul scrierilor medievale, nume mari fiind prezente în pagini: Dante, Eckhart, Hartmann von Aue sau Wolfram von Eschenbach. Dintre acestea, referinţele către Infernul lui Dante sunt numeroase, dar expresivitatea vizuală a cărţii este demonstrată prin oferirea unei proprii versiuni a Iadului care urmează unei lumi unde Raiul este promis „ca o consolare pentru o existenţă care este prea lungă şi în acelaşi timp, paradoxal, prea scurtă”.

Indiferent de timpul istoric cand sunt rostite aceste cuvinte, indiferent de locatia geografica, indiferent de limba in care este exprimat acest sentiment, este neîndoios faptul ca „Iubirea e o acţiune pe care trebuie s-o repeţi neîncetat”, iubirea e o trăire veşnică, o baterie a sufletului reîncărcată din fiecare suferinţă şi din fiecare împlinire, răscumpărată cu fiecare sacrificiu, purificată de traumele fiecărui iad personal, iubirea este „naşterea eternă”!

Unele cărţi merg la inimă după ce trec mai întâi prin filtrul raţiunii. Este ca şi cum ele şi-ar căuta şi şi-ar găsi cheia cu care să deschidă sufletul. Acesta este şi cazul „Gargui”          Mutilat, emasculat, împachetat între iadul carcasei exterioare decimate şi iadul interior sufletesc,  povestitorul (fără nume pe toata întinderea romanului) îşi elaborează îndelung planul sinuciderii menite să îl elibereze de orice suferinţe viitoare: „Corpul meu va fi poziţionat cu spatele spre orşs, aşa încât împuşcătura mă va catapulta peste balustrada balconului. Cum creierul meu va fi spulberat, voi cădea, iar căderea se va sfârşi abrupt când laţul îmi va rupe gâtul. O vreme voi ramâne atârnat acolo, picioarele bălăngănindu-se. De fapt, cred că mă voi zbate spasmodic; greu de spus. Din încheieturile mâinilor va curge sânge, iar craniul va fi o masă gri-păstoasă, ceva în genul celei mai groaznice picturi a lui Picasso. Stomacul meu va fi plin de whisky şi somnifere. Venele mele vor vărsa sângele meu extaziat de morfină prin încheieturile spintecate ale mâinilor. (…) Trupul meu se va prăbuşi douazeci de etaje, pe trotuarul de dedesubt. Superb. Total“  „Asta e sinucidere, nu strigat de ajutor….Niciun bărbat nu şi-a mai aşteptat moartea cu mai multa nerăbdare ca mine, nu?” Şi aceasta – ca explicaţie posibilă – pentru că, spune eroul „Sunt un ateu. Nu cred că exisăa un Dumnezeu care să mă pedepsească pentru auto-măcelărire. Deoarece îmi lipseşte credinţa religioasă n-am considerat niciodaăa că accidentul meu a fost o pedeapsă pentru activităţile mele <imorale>”. O suferinţă supremă, descrisă în cuvinte seci: „Nu vei şti niciodata ce e destul decât dacă afli ce e mai mult decât destul”, spune Andrew Davidson.

La apariţia Marianne Engel şi paginile cărţii s-au încărcat de mister, de simbolistică, de o bogaţie de criptări şi decriptări ale sensului trecerii prin viaţă, toate închinate sentimentului iubirii devotate, sacrificate, renăscute. Iubirea purificată prin foc şi renăscută!

Marianne Engel, atinsă de aripa unei boli psihice pentru care este tratată în acelaşi spital cu eroul romanului, este o talentată şi prolifică sculptoriţă de garguie, ornamente groteşti umanoide- zoomorfe zămislite din piatră, care  Gargui – montaţi la capetele burlanelor palatelor, bisericilor, catedralelor, faciliteaza scurgerea apelor pluviale şi evită apariţia igrasiei în zidurile clădirilor. Garguii întruchipau uneori spiritele rele, de cele mai multe ori însă erau construiţi pentru a veghea asupra forţelor răului.

Metafora recuperării şi a supravieţuirii prin iubire străbate cele şapte secole ale întâlnirilor, pierderilor şi regăsirilor celor doi eroi, începand din anul 1300 (mănăstirea Engelthal) până în prezent şi este exemplificată de către Marianne prin poveştile pe care – asemenea unei Sheherezade moderne – i le istoriseşte eroului pe parcursul romanului, drept pilde de sacrificiu şi devotament. Sunt poveşti care ne poartă în Italia Evului Mediu, în Japonia feudală, în Islanda vikingilor, în Anglia epocii victoriene, cu specificitatea istorică şi morală a fiecarui moment şi care circumscrise revenirii la viaţă a naratorului şi convieţurii alături de Marianne îi demonstrează acestuia puterea universală a iubirii şi că „iubirea era condiţia naturală a sufletului ei şi nu o aberaţie plăsmuită din fantezii”.

In recăutarea şi recâştigarea iubirii comune, cele două personaje trebuie să lupte cu iadurile personale. Dependenţa de morfina este Iadul personal al naratorului şi Şerpoaica perfidă cuibarită în măduva spinării, care prosperă „pe seama durerii”, „sindromul care îl cunoştea deja”, acel alter-ego al persoanei care fusese odinioară– este învinsă după o coborare adâncă şi halucinantă în ghearele sevrajului – „un necaz care se sfârşeşte în bucurie”!

Iadul personal al Mariannei Engel este amplificat de exacerbarea bolii sale psihice împletită cu chemarea adâncî a destinului artistic. Ea spune ca „ absorb visele pietrei, iar garguiele dinăuntru îmi spun ce trebuie să fac ca să le eliberez…Sunt vasul în care se toarnă apa şi dă pe dinafară. E un cerc, un cerc fluent între Dumnezeu şi garguie şi eu, pentru că ăsta este Dumnezeu – un cerc al cărui centru e pretutindeni şi a cărui circumferinţa nu e nicăieri şi în timp ce sculptez, vocile garguielor devin tot mai tari şi mai puternice”. Chinurile Creaţiei artistice îl coboară şi îl ridică  pe om din Iadul căutării formei perfecte de exprimare, în Raiul apropierii de Dumnezeu, căci „Numai Dumnezeu este act pur.” Şi arta devine Rai pur, „călătoreşti până ajungi”, iar Marianne a ajuns la capătul drumului ei prin secole căci a învăţat să-şi dăruiască total inimile sale altora – „ultima inima” o cedează iubitului ei. „Iar el trebuie s-o accepte, însă n-o poate păstra. Trebuie s-o elibereze, pentru a te elibera. Numai astfel vei fi primită întru Domnul”.

„Cred că oricine s-a confruntat la un moment dat cu sfârşitul unei relaţii şi a simţit ce înseamnă să fii ars. Am fost incitat de ideea unei relaţii care nu se încheie cu sentimentul de a fi ars, ci începe cu un astfel de sentiment – luat în sensul cel mai propriu, al unei arsuri reale cumplite. Şi astfel, romanul va începe cu arderea trupului de plumb al bărbatului”, spune canadianul Andrew Davidson, autorul romanului „Gargui”.

„Intreaga istorie e povestea unui om care încearcă să ia ceva de la alt om, ceva ce, de regula, nu aparţine niciunuia dintre ei” însă istoria iubirilor eroilor care populează acest roman dovedeşte că dragostea oferă, dă, se devotează total, nu face troc, nu cere nimic în schimb. Cine a trecut prin „inima Infernului”, ştie acest lucru. Iar naratorul, după stingerea din viaţa a Mariannei, eliberată în sfârşit, ştie şi spune că „reprezint mai mult decât cicatricele mele”.

„Trecutul fiecăruia… nu e nimic mai mult decat o colecţie de amintiri pe care alegem să le memoram” Şi cine nu alege amintirea iubirii, e condamnat la propriul său Iad pe pământ.

Finalul romanului exprimă speranţa că eroii vor fi reuniţi într-un viitor, prin mijlocirea aceluiaşi vârf de săgeată care i-a alăturat şi i-a despărţit de-a lungul secolelor, dar care le-a cimentat iubirea. Eroul romanului „are nevoie de Marianne Engel ca să existe undeva”. Are nevoie de iubire. Ca toţi semenii săi de altfel, numai că unii o ştiu tot timpul, alţii o află în momentele de mare cumpănă ale vieţii, iar alţii n-o află niciodată!.

Sigur ca înţelegerea simbolisticii romanului şi decodificarea metaforelor, a mesajelor, a poveştilor, a inter-relaţionării nominale/numerale….depind de cultura acumulată de fiecare cititor, însă există şi reversul – acela că suntem împinşi spre propria informare şi propriul studiu în cazul în care nu deţinem încă toate cheile. Ceea ce nu poate fi decât benefic!

„Cel mai dificil lucru când vine vorba de scris, descopăr acum, nu e actul propriu-zis de construire a frazelor. E cum decizi ce să pui în ele, unde anume şi ce să laşi afară” marturiseşte autorul. Romanul conţine o încărcătură emoţionala puternică, un stil literar extraordinar de inteligent, elaborat, documentat, evocator, instrumentat spre incitarea intelectuala: întrebări, răspunsuri….Un roman la care se va reveni, pentru că la fiecare parcurgere, va revela mereu alte noi sensuri.