Contestații la bacalaureat. Proză, de Ion R. Popa

         Căldură sufocantă.  Forfotă mare în Frâncei, un mic orășel de provincie. Doar cu o seară înainte fuseseră afișate rezultatele la probele de bacalaureat. Erau depuse contestații de către cei nemulțumiți de notele obținute la probele scrise și urma rezolvarea acestora de către o comisie. Însă, observând că multe contestații erau neîntemeiate, președintele comisiei anunțase că profesorii examinatori pot lua lucrarea respectivă și elevul în cauză pentru a-i explica de ce a primit acea notă și a-l lămuri să-și retragă contestația. De altfel, această practică se cam generalizase, fiind apreciată ca o cale de a reduce avalanșa cererilor de contestare a notelor obținute.

         Au fost fixate sălile de clasă și stabilit programul de desfășurare. A doua zi, elevii s-au prezentat în număr mare, unii chiar însoțiți de părinți. În sala 106, rezervată limbii și literaturii române, s-au prezentat șase elevi, doi fiind însoțiți de către părinți.

         Profesorul a luat prima lucrare având nota contestată „cinci” și l-a chemat alături pe elev, mama acestuia rămânând în fața catedrei, în prima bancă, unde fusese inițial și elevul.

         – Ia să vedem de ce nu ai primit tu decât nota cinci? a spus profesorul.

         – Nu știu nici eu, tovarășe profesor. Cred că e o greșeală; eu am scris patru pagini, alții trei sau două și au luat  șapte, șase…., s-a pronunțat plin de curaj elevul.

         – Da, așa trebuie să fi fost. Ce s-a mai jelit sărăcuțul de el. Nici cu băieții n-a mai ieșit; îi era și rușine, dacă apucase să le spună că făcuse perfect. Măcar șase să-i fi dat și lui, că altfel nu-i iese media aia toată, de la sfârșit, ca să poată să ia și el blestematu-ăla de bac. Pentru atâta lucru o fi muncit și el destul în liceu-ăsta; a fost în toate campaniile agricole și a fost cel mai bun la Cântarea României, unde a dat și mâna cu primu’ secretar al uteceului de la județ, care le-

a spus, ca și directoru’ liceului, să nu aibă nicio grijă cu examenu’.

         – Păi uite ce este aici. La primul subiect nu are nimic bun de luat în seamă. La al doilea, s-a apucat să scrie ceva și apoi a tăiat, era greșit. La următorul… Aaaa, aici ai numai prăpăstii. Ascultați atentă și dv. ca să vedeți ce a putut să scrie fiul dv., și profesorul a început să citească: „Dintre cele cinci scrisori trimise de M. Eminescu, prima este considerată a treia. În «Scrisoarea a treia» se desfășoară lupta de la Rovinari. Mircea cel Mare, care prima dată a fost bătrân, stă la un discurs cu Baiazid. Acesta îl primește politicos, dar cu obrăznicie, și-l face în tot felul, ca pe o albie de porci. Până la urmă, Mircea cel Mare îl va îngenunchea pe trufașul otoman cu câteva proverbe și zicători bine plasate.”

         – Și nu e bine ce a scris aci, că i-auzi ce frumos este, s-a impacientat  mama.

         – Să vedem cum a înțeles el. Elev, ce vrei să spui cu cele cinci scrisori trimise de poet. Cui le-a trimis și în ce scop?

         Copilu a tăcut, dar mama l-a încurajat:

         – Spune, mamă, că trebuie să le fi trimis el undeva! Că nu le-o fi scris  degeaba, o fi avut el ceva pe suflet…

         – Le-a trimis la ceceu ca să i se facă dreptate.

         – Zău? Ce fel de dreptate dorea poetul?

         – Eminescu era sărac, plecat de-acasă ca să facă poezii și de multe ori dormea lângă un râu, de-aia a și scris că se culca adesea lângă izvor și nu avea nici pernă, punea mâna sub cap. Cei bogați nu-l primeau în casă la ei, decât Veronica Micle îl primea câteodată, când nu se nimerea soțul acasă…

         Profesorul se abținea ba a nu se mânia, ba a nu râde, iar mama absolventului jubila în fața unui răspuns atât de amplu.

         – Dar cu bătălia de la Rovinari ce este? Cine cu cine s-a bătut acolo?

         – Rovinari este o localitate.

         – Corect. E chiar un important centru muncitoresc, a crezut că îl ajută profesorul.

         – Da, „La Țicleni și Rovinari/ Avem două centre mari/ Unul e-al petrolului/ Altul e-al cărbunelui”, că uite mi-adusei aminte de la brigada artistică cu care am luat locul doi pe județ. Și acolo s-au bătut muncitorii cu exploatatorii, fiindcă le dădea pâine cu porția, îi opreau la muncă după program și nu-i plăteau…

         – Doamnă, luați băiatul de aici și mergeți acasă, că, dacă mai spune multe în felul acesta, este bun de legat.

         – I-auzi vorbă! Da de ce să-mi legi dumneata băiatu, dacă așa i-o fi spus profesoara? El a învățat ce i-a spus și uite că știu să răspundă.

         – Nu eu îl leg. Aveți grijă ce voci de radio ascultați pe-acasă sau cu ce prieteni umblă, fiindcă, dacă află cei care se ocupă de așa ceva, intrați toți cu el.

         – Nu, nu! Eu vreau să-l mai întrebați, că o să vedeți că știe tot!

         – Bine, dar aflați că noi, acum, nu-l examinăm; doar vrem să deslușim ce a scris el și, dacă nu putem alege mare lucru, să-l convingem să-și retragă cererea de contestare.

         – Dacă îi dați șase, imediat retrage cererea aia, a prins curaj mămica.

         – Repet, noi nu dăm note acum. Vrem să ajutăm candidații să înțeleagă ce și unde au greșit, ca să le fie de folos pentru sesiunea următoare.

         – Ia mai întrebați-l ca să vedeți câte știe! Ce-a spus de la brigadă n-a fost bun? Că ce le mai repeta pe-acasă. Și, când le-a spus pe scenă, a răsunat sala căminului și toți au început să bată din palme.

         – Bine, să vă fac pe plac. Elev, ce ai vrut să spui unde ai scris că Mircea se afla la un discurs cu Baiazid?

         – Mircea cel Mare?

         – Da, cel Mare, scuză-mă de prescurtare!

         – Păi aici fiecare s-a lăudat cu armata lui și s-a bătut cu pumnu-n piept că a lui e mai tare, da până la urmă s-a văzut că tot a lu Mircea a fost mai tare dacă a îngenuncheat-o pe-a turcului.

         – Ce vrei să spui cu acest îngenuncheat?

         – Că l-a băgat în biserica de-o făcuse Mircea acolo și l-a obligat pe Baiazid să facă mătănii și să se închine la sfinții noștri că turcii nu au sfinți ca românii. Poate că așa îi venea mintea la cap.

         – Am înțeles. Dar uite că la subiectul următor nu ai vrut să formulezi o scrisoare…

         – Am întrebat pe-ăia de pe lângă mine cum vine treaba asta? Și mi-au spus că e ca cum ai scrie la o fatăDar mie nu-mi dau voie părinții nici să vorbesc cu o fată, dar să-i și scriu. M-ar fi bătut tata cu centura de la uniformă

         – Păi vedeți, tovarășe profesor, ce băiat cuminte am eu? Măcar pentru asta să-i fi dat și lui un șase.

         – Să știți că nota pe care a primit-o e deja prea mare. Dacă lucrarea asta ajunge la comisia de contestații, va primi notă mai mică.

         – Se poate? Ce vorbă e asta? Păi nu mă las, mă duc la partid!

         – Bine, atunci! Lăsăm lucrarea să meargă la comisie.

         – Păi să meargă, dacă aici nu vă place politica partidului…

         – De unde ai observat dumneata asta?

         – Ce, credeai că eu nu bag de samă cum strâmbași din nas când spuse băiatu’ că ceceu’ face dreptate de-a rându’ și când vă spuse de la brigadă nu vă conveni deloc?! Și-apoi, ce vină are el că nu a scris nicio scrisoare la fete? Crezi că eu sunt proastă?

         Au urmat ceilalți candidați, dintre care decât unul și-a retras cererea, dar numai când tatăl s-a convins de câte prostii poate să spună și i-a mai dat și câteva după ceafă.

         Profesorii s-au întâlnit la masă. Cel de limba română, Mihăilescu, s-a plâns de cele petrecute cu candidații săi, crezând că numai lui i s-a întâmplat. Dar l-a bufnit râsul pe examinatorul de la istorie, ca și pe ceilalți.

         – La mine a scris unul că Mihai Viteazul a fost înconjurat la Vaslui de turci, de nemți și germani, dar i-a bătut de le-a sunat apa-n cap pe toți capitaliștii ăștia.

         Au urmat hohote de râs.

         – Altul – a reluat Stroe, profesorul de istorie – a scris că Sinan ar fi vrut să înainteze spre București, dar, când a dat cu ochii de tabloul atât de mare al tov…, a luat-o la fugă îndărăt prin baltă, de și-a pierdut și dinții în apele Dunării. Când am vrut să-i atrag atenția că au trăit în epoci diferite și nu pot fi puși alături, i-a venit în ajutor mama sa care a spus că la ei în comună, la căminul cultural, sunt unu’ lângă altu’, ceea ce i-a dat curaj băiatului care a clarificat lucrurile:

         – Acolo este un fotomontaj mare lucrat, la ordinul tovarășului instructor de partid, de noi cu tovarășa profesoară de istorie, intitulat „Eroi ai neamului” și, într-adevăr, sunt alăturați.

         – Lăsați-i în pacea lor, tovarăși! Am citit undeva că oricât ar fi de inteligent un om nu-l poate convinge pe un prost că e prost, a încercat directorul liceului să aplaneze discuția. Fac și ei un liceu aci, la noi, ca să poată să-și câștige în mod cinstit o pâine. Cine îi mai întreabă pe ei de toate astea?

         – Știți ce mi se pare interesant? Acești elevi nu sunt proști. Ei au calități intelectuale nefolosite, sunt doar neinstruiți și le-a intrat în cap că partidul o să le dea tot ce le trebuie, cu alte cuvinte au fost prostiți, păcăliți. Ei cred că, dacă au participat la Cântarea României și la… practica agricolă, s-au achitat de sarcini și noi suntem obligați să-i promovăm. Mai mult, mâine-poimâine se întorc și ne conduc. Ca situația să nu devină atât de tristă, societatea trebuie să facă ceva, iar noi să fim mai exigenți.

*     *

                Zi frumoasă de octombrie, cu frunze ruginii și recolte mănoase. Câmpul plin de oameni ai satelor, dar și de cei aduși din fabrici și uzine, din școli, din facultăți și din unități miltare, pentru recoltarea produselor toamnei. Elevii liceului din Frâncei, de la mic la mare, în frunte cu profesorii, se aflau deja în câmp și dădeau zor să încheie… practica agricolă și „să intre la clasă pentru începerea cursurilor”.

         Dis de dimineață, în fața liceului a oprit o volgă neagră din care au coborât tovarășa Dunăreanu, secretara cu probleme de învățământ și propagandă a Comitetului Județean de partid, căpitanul Rădoi, care răspundea de zona respectivă din partea Securității Statului, inspectorul de sector Onisie, din partea învățământului, fost director al liceului, și Chirpici, organizatorul de partid al orașului.

         Simțindu-se ca acasă, Onisie i-a poftit pe toți să intre, a încercat la cabinetul directorului, apoi a deschis brusc ușa de la secretariat și a întrebat autoritar:

         – Unde se află tovarășul director?

         – Nu știu, dar vă deschid eu cabinetul și puteți să intrați, până îl găsesc eu, a răspuns Mirela, secretara-șefă, alarmată, de altfel ca și celelalte din secretariat.

         În timp ce Mirela s-a dus ca să deschidă, în secretariat a început discuția:

         – Doamne, nici ca inspector n-a învățat și el că trebuie să bată la ușa unui birou public?! s-a mirat Constanța Mitroi, cea mai învârstă.

         – Ce spui? Dacă nu a prins maniera asta până aci, crezi că tocmai ca inspector ar căpăta-o?, a contrazis-o contabila. Dar cine să fie ceilalți?

         – Nu știu exact, dar eu parcă mai zării doi bărbați și auzii o voce de femeie.

         Dinspre cabinetul directorului a intrat grăbită Mirela:

         – Puneți repede de cinci cafele și chemați-l pe nea Tudose ca să-l găsească pe tovarășul director.

         – Stai oleacă pentru a ne reveni și a lămuri lucrurile! a oprit-o Mitroi. În primul rând, cine sunt, ca să știm ce cafea punem, de-a bună sau nechezol, apoi, cum îi aducem pe Tudose și pe directorul Stoian, că sunt amândoi la cules de vie la director; Tudose are și nevasta cu el, acasă nu e nimeni, iar doamna Stoian luă și câteva fete de la practică.

         Mirela le-a comunicat în grabă numele persoanelor, specificând că nu știe cât va sta aici tovarășa secretară, fiindcă trebuie să ajungă la iaseu, dar să pună cafea din cea bună.

         Surprinzător, a intrat directorul Stoian și s-au liniștit cu toții, luminându-se la față.

         – Bine că ați venit, că nu știam de unde să vă luăm.

         – Dar cine veni? La poartă văd că așteaptă mașina tovarășei secretare Dunăreanu.

         – Sunt toți la dumneavoastră în birou, vă așteaptă. Mergeți acolo, l-a îndemnat Mirela, după ce i-a numit pe toți musafirii, în timp ce el își aranja ținuta.

         – Dar de unde știurăți de venirăți, că noi umblam după Tudose ca să vă găsească el.

         – Văzui mașina când opri aci tocmai de pe deal, de la vie. Doar spusesem oamenilor ce au de făcut. Acum îl lăsai pe Tudose ca să aibă grijă, a mai spus el din mers, apoi a trecut în biroul cu musafiri.

         – Hai, tovarășe director, hai, că te așteaptă aici aparatul de partid și de stat de la județ și dumneata… Pe unde umbli? l-a luat la zor tocmai inspectorul Onisie, de la învățământ, în timp ce el dădea mâna cu ceilalți.

         – Mă scuzați, am fost cu elevii în câmp, a motivat directorul Stoian.

         – Uite despre ce este vorba, tovarășe director! i s-a adresat secretara de la județeană cu probleme de învățământ. Ai o reclamație la noi, de la bacalaureat. Eu conduc ancheta, dar va trebui să merg la iaseu, unde au fost furate câteva tone de grâu. În cazul de aici, adus oameni specializați în aspectele sesizate, care vor ancheta cum stau lucrurile. Reclamația cred că aparține unora respinși la examen și face referire la fapte și afirmații ale unor profesori, parcă doi, din comisie, acestea căzând sub competența oamenilor pe care i-am adus. Dacă se ivesc aspecte care îi depășesc, vom mai aduce și alți specialiști.

         Între timp, Mirela a intrat cu cafele și toți au tăcut până când a ieșit.

         – Bine, dar comisia a fost străină, profesorii aceia erau de la alte licee din Oraș, a reluat directorul, de parcă ar fi știut conținutul sesizării.

         – Știu, dar tovarășul inspector Onisie, grijuliu cum îl cunoaștem, i-a anunțat pe cei în cauză și vor veni aici. Numai că noi am ajuns prea devreme, fiindcă s-a ivit problema asta la iaseu și eu trebuie să-mi continui drumul. Vă rog să dați tot concursul comisiei noastre de anchetă.

         Deși nu-și terminase cafeaua, secretara s-a ridicat și a ieșit șchiopătând.

         Directorul și organizatorul de partid, după puțin timp, s-au întors însoțiți de cei doi profesori: Mihăilescu și Stroe, care fuseseră examinatori, fiecare împreună cu încă unul, în comisia de bacalaureat, la limba și literatura română și, respectiv, la istorie.

         – Așteptau pe scară să se împlinească ora la care fuseseră anunțați să se prezinte, a explicat directorul.

         – Acum, cred că putem începe, a fost bucuros organizatorul.

         Căpitanul Rădoi și-a deschis diplomatul și a scos o agendă cu coperte de piele și un dosar în care se aflau două coli de hârtie scrise cam lăbărțat cu pixul. Le-a așezat pe masă și le privea alternativ. Probabil, avea un plan de discuție.

         I-a luat-o însă înainte inspectorul de sector:

         – Ca să ne dăm seama de fondul pe care s-a desfășurat întregul examen, e bine să știm cum apreciați dumneavoastră atmosfera din liceu, de la venire până la plecare, cum vedeți liceul în general.

         – O atmosferă foarte bună, propice desfășurării examenului. Ne-am bucurat de o primire bună, ni s-a oferit și cazare bună, dar noi am preferat să facem naveta acasă, s-a exprimat Mihăilescu, tot timpul aprobat de Stroe.

         – Elevii cum vi s-au părut?

         – Ca oriunde în rural: munciți, obosiți fizic, disciplinați, poate puțin complexați, a vorbit de data asta Stroe, aprobat de Mihăilescu.

         – Nivelul lor de pregătire?

         – Din câte știu, la sfârșitul examenului de bacalaureat s-a făcut o statistică Aș prefera să nu vorbesc în afara acesteia, care spune totul. Îmi aduc aminte că tovarășul președinte făcuse chiar un grafic, în care sectorul circular cu notele mediocre reprezenta, dacă nu greșesc, peste 86%, dar la o promovabilitate de 82%, care mi se pare foarte mare, a vorbit Stroe.

         – Vi se pare o discrepanță între aceste procente?

         – Există o discrepanță, dar e mică. Mare mi se pare diferența dintre notele și mediile de la sfârșitul liceului și cele obținute la acest examen.

         – Păi dumneavoastră nu credeți într-un efort de ultim moment al elevilor, printr-o mobilizare exemplară în prag de examen de către organizația utec, în eficiența pregătirii suplimentare făcută cu profesorii?, i-a venit în ajutor Chirpici.

         – Pot fi și astea explicații; oricum, promovabilitatea este foarte bună, a vrut să stingă disputa profesorul Mihăilescu.

         – Nu credeți că putea să fie și mai bună dacă examinatorii erau mai îngăduitori, cum de fapt recomandase și inspectorul general de la învățământ? nu s-a lăsat organizatorul Chirpici.

         – În ce sens? a părut că se enervează Stroe. Voiați să fi promovat toți candidații? Dacă vreți să știți, eu mi-am călcat pe conștiință ca să pot da unele din notele alea, am ținut să pună celălalt nota înainte ca să nu urlu de furie și acum îmi spuneți că trebuia să acord note mai mari? și s-a ridicat în picioare cu ochii scăpărând, cu maxilarele strânse și s-a îndreptat spre organizator cu mâna întinsă și cu trei degete apropiate la vârf cerând socoteală.

         – Câți au fost respinși la istorie? a întrebat Chirpici.

         – Eu nu am dat decât două note sub cinci, a fost prompt Stroe.

         – Da, dar cu cinciul dumitale nu le-a ieșit media de promovare…

         – Pentru asta vorbiți cu directorul de aici ca să vă explice starea de mediocritate care există în liceu. Aceia nu au fost declarați respinși din cauza istoriei, deși mulți au contestat nota la acest obiect.

         – Cum explicați asta?

         – Fiindcă la această probă aveau lucrarea mai… plină, deși erau numai prostii înșirate acolo, și au crezut că pot obține o notă mai mare care să le rotunjească media generală în folosul lor. Dar cum poți să dai o notă mai mare dacă ei confundaseră pe Vlad Țepeș cu Brâncoveanu și pe Mihai Viteazul cu Ștefan cel Mare?

         – Iar dumneata crezi că fără feudalii ăștia – că am făcut și eu un liceu – nu puteau înfăptui revoluția agrară pe ogoarele patriei? a pus punctul pe i Chirpici.

         – Ba da! Încă nici nu trebuiau să mai vină la liceu, în special la profil teoretic.

         – Păi revoluția agrară se face cu oameni culți, iar dumneata nu-i dai bacalaureatul din cauza – i-auzi – a unor feudali care au supt sângele poporului.

         – Ca să vedeți! V-am păgubit de câțiva oameni… culți. Dar îmi dau seama că pe dumneavoastră nu cultura lor vă interesează și nici revoluția agrară de care habar nu aveți, ci doar promovabilitatea, ca și pe director, pentru că probabil aveați niște „pile”, care au picat. Era frumos din partea dumneavoastră dacă, la început, veneați și ne spuneați să fim mai atenți cu unul și altul…, a ripostat în final profesorul Stroe.

         – Ia mai lăsați disputa asta ideologică! Mai bine haideți să clarificăm niște lucruri pe care le am notate aici la mine! a intervenit căpitanul Rădoi. În sesizare, sunt prezentate afirmații și fapte atribuite profesorilor Mihăilescu și Stroe, fără vreo precizare că ar aparține unuia sau altuia. Eu am să vi le prezint și apoi să încercăm să lămurim lucrurile:

          1. profesorii au dat note de șase și șapte pe unele lucrări care au avut scris mai puțin decât noi;

         2. profesorilor nu le-a plăcut că am spus că ceceul face dreptate de-a rândul;

          3. ne-au respins la examen fiindcă nu am știut să facem scrisori la fete;

          4. au spus că Nicolae Ceaușescu nu poate sta alături de Mihai Viteazul;

          5. de unde ar ști profesorul că noi ascultăm voci străine dacă nu le-ar asculta și el?

         Menționez că mai sunt și alte aspecte la care trebuie să ne referim, dar sper ca din răspunsurile la aceste întrebări-cheie se vor desprinde și acelea. De ex.: că v-ați pronunțat împotriva aderării tineretului la politica partidului, că vreți o societate cu altă ordine socială, că nu vă place tabloul cu portretul președintelui din portul de la Giurgiu ș.a.

         Vă rog să mă credeți că eu îmi dau seama că sunt niște prostii ale unor copii respinși la examen, lângă care se află și alte chestiuni dictate de oameni inițiați în politica noastră. Cât or corespunde ele realității, asta vrem să aflăm! a declarat în introducerea sa cam lungă căpitanul Rădoi.

         Cei doi profesori s-au privit reciproc, s-a schimbat la față și profesorul Mihăilescu a început:

         – Mai întâi că autorii nu sunt numai cei din sala de examen, ci și din cantină, unde am servit masa, pentru că unele lucruri nu au fost discutate decât acolo, de către tovarășul profesor Stroe, ceea ce acesta a confirmat pe loc. Apoi, la celelalte eu nu înțeleg mai nimic. Am spus noi ceva despre altă societate? Poate să referă la afirmația mea că oamenii nepregătiți sunt azvârliți de viață la marginea societății. Că ceceul face dreptate și nouă nu ne place? Niciodată nu a fost vorba de așa ceva. Că lucrări în care a fost scris mai puțin și au fost notate mai bine, eu nu cred să existe, deși cantitatea contează mai puțin; depinde ce e scris în puținul acela. Dar ei, dacă văd, într-adevăr, atacate toate patru paginile din lucrare, își închipuie că aceea e o lucrare foarte bună, și, când o iei la corectat, nu mai rămâne nimic din ea.

         În timp ce profesorul Mihăilescu a făcut o pauză, a intrat în dialog profesorul Stroe:

         – Că au fost recunoscute expresii de la vocile imperialiste? Da, sigur! Știm cu toții că C. V. Tudor, Eugen Barbu și publicația  „Săptămâna” au făcut o confruntare dură cu astfel de voci, prezentată atât la posturile de radio, de televiziune, ca și în presa scrisă. Dacă nu credeți, puteți să instalați microfoane la mine în locuință și să înregistrați…

         – Să fiți sănătos, am făcut-o de mult, i-a replicat căpitanul.

         – Și ascult eu voci străine?

         – Nu din alea de zice autorul sesizării, dar ceva sârbește am auzit pe-acolo, a râs căpitanul.

         – Aaa! Alea sunt meciuri de fotbal. Nici nu mă interesează ce vorbesc, ci doar imaginile; eu și fiu-meu suntem amatori și, dacă ai noștri nu transmit la televizor meciuri din alea tari, am recurs și noi, ca alții, la antenă pe posturi sârbești. Doar sun prietenii noștri, a râs el, dar a și roșit, iar șiroaiele de transpirație de pe tâmple i se înnodau sub bărbie.

         – Altceva mai aveți de spus, tovarășe Stroe? a reluat căpitanul.

         – Ce să mai spun? Pe mine cred că mă aveți sub observație permanentă. Sunt verificat cu toate neamurile mele și ale soției până la a treia spiță.

         – De ce credeți asta?

         – Păi altfel eram ținut lector la învățământul de partid pe oraș, colaborator al cabinetului  județean… cu trei cursuri pe an.

         – De fapt, sunteți în evidența unui coleg al meu care mi-a spus că sunteți alb precum coala de hârtie.

         – Atunci de ce mai venirăm aici? s-a impacientat organizatorul Chirpici?

         – Ca să stabilim adevărul, a fost prompt căpitanul și de data asta.

         – Și nu e nimeni vinovat? nu se împăca Chirpici cu ideea.

         – Din câte vedeți, nu! Numai că dânșii trebuie să formuleze câte o declarație în sensul celor discutate până acum pe care o luăm noi.

         – Și cu elevii respinși cum rămâne?

         – Să pună mâna pe carte și să învețe.

         – Păi uite că sunt pe câmp! a spus un adevăr Chirpici.

         – Asta e altă treabă, care nu trebuie să ne privească pe noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *