Corespondenţe în aşteptare
de Dan Ionescu
E vizibilă apartenenţa cărţii la etajele superioare ale prozei moderne, în formulele propuse de Proust şi modificate uşor, în partea acţiunii, din pricină esoterică, de F. Scott Fitzgerald. Tensiunile care survin contingenţelor eventuale, conferă cărţii o dimensiune clasică, proximă nuvelei: „aşa, încât, după patru –atât de tumultuoase- căsătorii, Doamna V. reuşise să scape cu virginitatea intactă, şi, Doamne!, oricine a putut constata că asta nu s-a întâmplat din voia ei.!// La o vârstă când alte femei încep să se faneze sau ajung chiar să arate semnele acelea indubitabile ale bătrâneţii –pielea strânsă la coada ochilor, a gurii, umerii uşor căzuţi, mersul crispat sau greoi, în funcţie de corpolenţă, dar mai cu seamă moartea inconfundabilă din privire, lumina aceea stinsă, uneori devastatoare în disperarea ei – acestea toate le-am văzut de atâtea ori-, nimic din ele nu se putea constata pe figura Doamnei V.”.
Dumitru Radu Popa suplimentează tehnica povestirii în ramă cu efecte ale observaţiei personale. Datorită aportului ingenios analitic, legăturile de consistenţă conjuncturală se reclarifică în timp. În majoritate, personajele sunt realizate pe baza unor serioase fişe de caracterizare. Altele, vizualizate în latura talentului lor, precum pictorul Abraham, suportă acţiunea de omogenizare a prezentului care se execută în secvenţe eterogene, de angrenaj ocult, cu tentacule perimabile de plasare a resentimentului antic, în viagera pasă a ceremonialului de grup, şi rare ocaziile de amplu dialog.
Interferenţa realitate/creaţie se soldează cu preluări şi deposedări de atribute. Mai puţin compensaţia care asigură baza mobilităţii de însuşiri. În fine, corespondenţe în aşteptare, rezolvate prin metonimie, al căror obiect poate fi chiar sunetul, dar ideea de corespondenţă e regentă mecanismului de restauraţie a aventurii, pentru că atributul e mereu în alt plan faţă de subiect: „… şi abia atunci se auzi un schelălăiat tot mai apropiat şi se văzu imaginea unui câine, cu totul dezorientat, gata să se arunce în apă din chiar locul unde stăpânul dispăruse. Abraham (pictorul, n.n.) se gândi că ar putea să-l închipuiască şi pe câine, începu chiar să-i schiţeze capul, iar acesta, ascultător, dispăru, aşa încât schelălăiatul nu se mai auzi pentru o vreme, se putu însă desluşi cu precizie trupul animalului alergând acum pe dig; dar apoi pictorul îşi zise că e prea obosit, şterse încercarea de câine, iar lătrăturile vioaie ale credinciosului patruped fură testimoniul de netăgăduit al faptului că scăpase şi, nemaigândindu-se la stăpânul dispărut, alerga acum, cu capul reaşezat la locul lui firesc, dintotdeauna, înnebunit către sat, unde clopotul slujbei de seară secţiona cu dangăte absolut egale aerul umed, aproape material”. Mai multe cuvinte din sectorul iniţial al capitoliului O zi nefastă din viaţa lui Abraham Van Beyeren, aparţin câmpului lexical al revoluţiei. Contrastul între primul lor sens şi conjunctura care se generează din noime secunde, regăseşte spaţiul ludic al fiorului urban.
Elementele de peisaj, în dinamica revederii, ne trimit, prin ritmul delicat al transcrierii, la proza lui Vasile Voiculescu: „văzându-l aşa, nemişcat în faţa apei, oglindit el însuşi în acea peliculă care îl arăta identic, numai că pe dos: ca şi cum picioarele adevărate de pe mal s-ar fi continuat cu picioarele jocului secund, al apei, acestea însă având ca punct de lipitură, ca între doi siamezi, călcâiele”. Apoziţia simplă „al apei”, marcată grafic prin virgulă, e adecvată necesarului de detaşare faţă de motivul jocului secund.
Povestirile n-au un cadru comun şi nici scenarii stereotipe de rostire, ca în Hanu-Ancuţei, de exemplu. Desfăşurătorul lor implică jocul, şi, între altele, acesta e un element de unitate. Compoziţia cărţii e circulară, cel puţin sub aspectul numelor neologice a două personaje –lady V, în incipit, şi Abraham Van Beyeren, din epilog.
Când dispersia finală de rău a dictaturii, recade în unghiuri orale, departe de centrul de iradiere, sentimentul de monopol asupra evenimentului dezvoltă virtuţi inopinate, într-un argou expus cu subtilitate ironică: „să înveţe româneşte, să înveţe româneşte dacă vor să ştie ce se întâmplă”; „de acordeon cu `mneata, dacă aşa vrea muşchii matale!”; “Noi acum, că se cere să fim toţi uniţi, mai bine i-am chema şi pe ei, cu toate păcatele lor, câte or avea, să vină aici, mă înţelegi… să facă Revoluţie împreună cu noi, ca nişte fraţi ce se cade să fim…”.
Schimbarea programelor CNN, din cauza altor evenimente politice speciale, provoacă tonuri de resemnare firească: „televiziunea avea să fie acaparată, începând chiar de-a doua zi, de toată afacerea Panama şi prinderea lui Noriega, aşa că România avea să dispară aproape complet din obiectiv! Acum, ce-am fi vrut şi noi, după ce tot am tras-o cu retragerea din faţa istoriei, să ni se deschidă aşa, deodată, porţile cele împărăteşti?”.