Cristian Bădiliţă: Invăţăturile Sfinţilor Părinţi

images

Cristian Bădiliţă: Invăţăturile Sfinţilor Părinţi

de Mirela Teodorescu

Cristian Bădiliţă este, probabil, la această oră cel mai cunoscut specialist român al creştinismului timpuriu, deopotriva poet şi eseist, ne-a adus un volum de invăţaturi ale Sfinţilor Părinţi din Pustiu: Patericul sau Apoftegmele Păriţilor din pustiu (Editura Adevarul Holding, Bucureşti – 2011). „La început a fost tăcerea. „Un frate l-a întrebat pe avva Visarion: «Ce să fac?». Bătrînul îi zice: «Taci şi nu te măsura pe tine însuţi»””. Tăcerea purificatoare, terapeutică, practicată nu numai de Părinţii din pustiu, ci de toţi novicii din marile religii sau filozofii soteriologice (hinduism, budism, iudaism, în varianta ascetică, pitagorism etc.).

Dacă însă totul ar fi fost tăcere, nimic n-ar fi putut răzbate pînă la noi, iar noi, astăzi, poate nici n-am exista. Căci lanţul generaţiilor se ţine pe cuvînt, pe gest, pe faptă, cuvântul, gestul şi fapta alcătuind ceea ce se numeşte tradiţie: bagajul cultural pe care oricine îl găseşte în faţa ochilor atunci când intră în viaţă” (pag.7). Cu aceste vorbe ne introduce in tematică, autorul.

Cuvântul Pateric vine de la patir care în limba greacã înseamnã tată; am zice „învăţături ale Părinţilor duhovniceşti”, am putea zice „învăţături ale bătrânilor”. „Cartea bătrânilor”, aşa se mai numeşte Patericul. Şi când sunt referiri ale Părinţilor duhovniceşti la învăţăturile din Pateric, găsim referirile în înţelesul acesta, de „Cartea bătrânilor”. Călugăr în limba greacã cuprinde şi cuvântul gheron, care înseamnã bătrân. Calos înseamnã bun sau frumos. Cu acelaşi cuvânt se poate exprima cuvântul „bun” sau „frumos”, calos­gheron ar fi „bătrân frumos”, deci cuvântul „călugãr” din limba română este un cuvânt alcătuit din cuvintele greceşti calos­gheron. Nu numai bătrânii sunt călugări, sunt şi tineri care sunt călugări, dar, etimologic, cuvântul „călugăr” înseamnã „bătrân frumos”. Deci „Cartea bătrânilor” sau Patericul înseamnã cartea celor care au experienţă, cartea celor care au ajuns la nişte concluzii, cartea celor ce vorbesc cu autoritate. Vorbesc şi tinerii cu autoritate, dar autoritatea bătrânilor n­u o au decât bătrânii. Când eşti bătrân se consideră că ai acumulat de­-a lungul anilor o experienţă, se consideră că ai ajuns la nişte concluzii temeinice, la nişte concluzii pe care le poţi oferi şi altora. Şi e mare lucru ca un tânăr să înceapă cu experienţa şi cu concluziile bătrânilor.

Denumirea de „părinţii pustiei” cuprinde un grup influent de eremiţişi cenobiţi (trăitori în viaţa de obşte), începând cu secolul al IV-lea, care s-au stabilit în deşertul egiptean. Originile monahismului răsăritean şi apusean se găsesc în aceste comunităţi solitare şi religioase de asceţi. Pavel al Tebei este primul pustnic menţionat care a stabilit o tradiţie monahală ascetică şi de contemplaţie, iar Pahomie al Tebaidei este considerat fondatorul cenobitismului sau a monahismului timpuriu. Cu toate acestea, la sfârşitul secolului al III-lea, Antonie cel Mare conducea colonii de pustnici în mijlocul acestei regiuni. El a devenit curând eroul religios şi al retragerii arhetipale în Biserică, faimă datorată în mare parte şi popularei scrieri a sfântului Atanasie cel Mare, Vita St. Antoni. Aceşti primi monahi au atras numeroşi ucenici în jurul aşezărilor lor austere mai ales prin modul lor simplu, neobişnuit şi concentrat de căutare a mântuirii şi îndumnezeirii. Părinţilor pustiei li se cereau adesea călăuzire sau îndrumare spirituală şi sfaturi de către ucenicii lor. Aceste răspunsuri, au fost păstrate şi adunate în diferite culegeri de apoftegme ale Părinţilor pustiei, sau Patericele.

 

Se spune că atunci când un general se întorcea în glorie la Roma, era însoţit în timpul procesiunii pe străzile oraşului de un sclav a cărui îndatorire era să-i amintească faptul că triumful lui nu va dura veşnic. „Memento mori”, îi şoptea sclavul generalului: „aminteşte-ţi că vei muri”. Poate că e o poveste apocrifă, dar fraza menţionată este asociată în prezent cu operele de artă care îşi propun să ne reamintească că suntem muritori, plecând de la reprezentarea morţii cu coasa pe un ceas medieval şi ajungând până la creierul cu nestemate al lui Damien Hirst.

„O carte este importantă în măsura în care ne pregateşte pentru moarte; el este în acelaşi timp un manual de dezvăţare a lucrurilor nesemnificative, a fleacurilor, a dogmatismului uscat, care închircesc sufletul şi fac aerul din jurul nostru irespirabil. Dar mai presus de toate, Patericul este un minunat însotitor al sufletului către moarte“ (pag.26). Curajul, bunătatea, delicateţea, iubirea şi smerenia personajelor din Pateric fac din ele mai mult decîâ nişte simple modele ascetice, mai mult decât nişte campioni maniaci ai postului şi rugăciunii. Cu ei, de fapt, o imensa armată de cavaleri desăvârşiţi reînvie pentru o clipă, din faldurile blonde ale pustiului, pentru a ne reaminti că Dumnezeu ne-a făcut, pe toţi, la origine, oameni cu «aripi de foc», după chipul şi asemănarea Sa.

Patericul se deschide cu Sfantul Antonie cel Mare, iar dintre istorisirile despre Sfântul Antonie cel Mare, prima care ne este prezentată este următoarea. Odată, Sfântul Antonie cel Mare stătea în pustie şi a căzut într-un fel de moleşeala sufletească, într-un fel de plictiseală. Şi atunci, el voia să aibă o îndrumare de la Dumnezeu, să fie îndrumat de Dumnezeu ce să facă pentru a ieşi din acea plictiseală, din acea moleşeală. Şi a zis: „Doamne, vreau să mă mântuiesc, şi nu mă lasă gândurile. Ce să fac să mă mântuiesc?” Şi a văzut lângă el o persoană – era îngerul lui Dumnezeu, trimis de Dumnezeu – în chip călugăresc, cu îmbrăcăminte de călugăr, care stătea la rugăciune, apoi se aşeză şi împletea o funie, se ridică iar la rugăciune, apoi iar şedea şi împletea o funie; şi a zis către Sfântul Antonie: „Aşa să faci şi te mântuieşti” (pag.43).

 

Referitor la învăţăturile părinţilor, Arhimandritul Teofil Părăian ne spune : “Pe mine m­-a surprins, de exemplu, citind Patericul, o istorie în legăturã cu avva Pimen. „Avva” înseamnă „părinte” şi, de obicei, în Pateric se întrebuinţeazã cuvântul acesta în loc de „părinte”: avva Antonie, avva Arsenie, avva Pimen, avva Pamvo etc… Pe româneşte zicem părintele Pimen şi la părintele Pimen găsim o istorie foarte interesantă, şi anume se spune că un frate din părţile lui avva Pimen s-­a dus în străinătate; s­-a dus undeva departe. Şi acolo unde s­-a dus, a găsit un pustnic şi i­-a vorbit despre avva Pimen. I­-a spus: uite cât este de cãutat de oameni şi cât este de înţelept şi cât este de bun avva Pimen. Şi l­-a invitat pe fratele de departe, vreodată dacă-­şi poate face drum, să se întâlneascã cu Cuviosul Pimen. Fratele, după o vreme oarecare, şi­-a făcut drum să-l întâlneascã pe avva Pimen şi l­-a întâlnit, şi­ a început să-­l întrebe de lucruri înalte. Şi avva Pimen nu i­-a dat niciun răspuns. Pustnicul de departe a ieşit nemulţumit de la avva Pimen că nu i­-a vorbit şi i­-a spus fratelui care l­-a invitat: păcat de drumul pe care l­-am făcut (avem noi o vorbă cu cei mai apropiaţi ai mei că „făcurăm drumul degeaba”) până aici, că nu m­-a folosit avva bine. Şi s­-a dus fratele, obligat fiind cumva de faptul că l­-a invitat pe pustnicul acela, să-­l întrebe pe avva Pimen de ce n­-a vorbit cu acela. Şi avva Pimen i­-a zis aşa: „El este din cei de sus, iar eu sunt din cei de jos”. Fratele şi­-a dat seama, s­-a dus la pustnic şi i­-a spus: „Uite, să ştii că bătrănul nu vorbeşte bucuros despre lucruri înalte, dar dacă îi vei spune nişte lucruri în legăturã cu patimile (cu deprinderile rele, cu răutăţile statornicite, asta înseamnă patimă. Patima e o boală. La noi se zice că pătimeşte cineva când este bolnav, adică suferă), avva te foloseşte, dar dacă vorbeşti despre lucruri înalte nu te foloseşte”. Şi atunci s-­a dus pustnicul la avva Pimen şi a spus: „Ce să fac, părinte, că mă luptă cutare patimă sufletească”. Şi atunci avva Pimen a zis: „Acum, frate, bine ai venit!”. Şi a stat de vorbã despre patimi cu pustnicul. Şi să ştiţi că pustnicul, când a ieşit de la avva Pimen, a fost aşa de bucuros încât a zis către fratele acela care l­-a invitat că Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că s­-a întâlnit cu un astfel de om înţelept. Patericul pune problema astfel: cel dintâi lucru pe care trebuie să-l urmărească un om care vrea să se apropie de Dumnezeu este să se cureţe de patimi; să devină din pătimaş – nepătimaş. Şi în Pateric sunt multe locuri care privesc patimile sau nepătimirea ca rezultat al străduinţelor de despătimire. Deci, avva Pimen a pus problema aceasta: întâi trebuie să urmăreşti să nu mai fii rău, întâi trebuie să urmăreşti să nu mai fii păcătos, întâi trebuie să urmăreşti să scapi de deprinderile rele, întâi trebuie să ajungi la libertate sufletească; până n­-ajungi la liberarea de patimi încă nu eşti liber, chiar dacă nu eşti ţinut în lanţuri să zici că eşti robit (deşi părintele Arsenie Boca, iar îl pomenesc, vorbeşte şi despre o înlănţuire fizică, o înlănţuire care nu e înlănţuirea din închisoare, ci înlănţuirea din neputinţă). – (Cuvinte către Tineri, Editura OMNISCOP, Craiova,1998).

Patericul, este o lucrare fundamentală oferită cititorilor într-o versiune riguroasă, ştiinţific stabilită, prevazută cu elementele unui foarte bun acces cultural la text.

Simplitatea contemplată naşte simplitatea formei, iar înălţimea sensului dă prin simpla atingere forţa transformatoare de suflet, precum este scris: “Dumnezeu va da cuvânt celor ce vestesc cu putere multă” (Psalmul 67). Apoftegmele Părinţilor sunt cele mai simple şi totuşi cele mai multivalente forme literare ale scrierilor duhovniceşti. Formele simple sunt mărturia purităţii contemplării, şi sunt cel mai puternic antidot împotriva uitării care ucide sufletul, leacul de vindecare pentru tulburarea oaselor şi sufletului – credinţa, nădejdea, înţelepciunea, dreptatea, înfrânarea, evlavia, blândeţea, smerita cugetare şi milostivirea.

Patericul este mărgăritarul pe care cel întelept luându-l, va să ajungă în Împărăţia Cerurilor. O carte acronica pentru ieşirea din orice fel de criza.

Un comentariu la „Cristian Bădiliţă: Invăţăturile Sfinţilor Părinţi

  1. Pingback: Patericul – Cristian Bădiliță (trad.) « Publicații creștine

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *