Cum și-a îndeplinit Făt-Frumos mandatul
Lui Mihai Brumă Uzeanu
A stat – o scenă întreagă – pe ușa din față – luând toți zmeii, și toate cotoroanțele, și toți vrăjitorii, și toți netrebnicii – în piept – și rădicând de subrațe colegii – mai înalți – mai scunzi – decât el – în scaune –
și a ieșit – vlăguit de tot –
de puteri – de averi – de respirație -,
chiar – pe un pat – de pe
care nu mai putea să se ridice, și să
umble.
Putea să investească în sănătatea lui – în statura lui – în vocea lui – în generozitatea lui – în măsura lui – în prietenia lui, atent și îndrăgostit acordată – orice Împărat.
Nu l-a mai ajutat.
Nimeni.
Niciunul din personajele – de pe scenă – și din afară –
pe care le-a salvat.
Ele – de fapt – au fost singurele. Care i-au rămas aproape.
Ceilalți – judecând după actul lui final – nici nu știu unde a fost îngropat, până peste cap.
În datorii, față de toți – și de toate.
În încrederea, pe care nu a mai avut din ce – sănătate – măcar –
s-o împartă.
În dragoste…
în dragoste nu a fost îngropat niciodată…
El era – a fost – si este –
rămâne – Făt – Frumos.
El îi scoate pe toți din…
Unde îi bagă alții…
Sau unde intră și eu, din greșeală,
În greșeală.
Și făt-Frumos repară… Repară…
Și pe scenă.
Și în afară.
Este un veșnic păianjen – țesător, care reface pânzele poveștii – meticulous și răbdător,
Cu mustățile lui pe oală –
Cu ochii lui – verzi ? –
De codri –
Cu pletele lui cârlionțate –
Și ninse chiar –
Cu flori albe – de primăvară.
Și cu pumnii strânși – în care
Ține – din toate puterile –
La această poveste –
Ca să îi deschidă –
Și să ofere …
El, Făt-Frumos…
Oferă…
Mere…
Unii,
Văd în ele, merele de aur…
Alții,
Cele mai frumoase și sănătoase,
Dintre mere…
Lui Mihai Brumă Uzeanu
Nu l-am văzut niciodată pe Făt- Frumos – în afara scenei – să fi avut vreo Ileană Cosânzeană.
Ci numai singur. Când nu-și salva, ocrotea, mângâia, sau învesela – prietenii. Colegii. Sau spectatorii.
Am auzit – doar – că ar fi avut o fată.
Dar ea – era departe.
La Curtea Regelui Arthur.
Cine putea să aibă grijă de fata unui Făt-Frumos – atât de singur?
Ocupat cu toți – pe lumea asta?
Sub pulpana hainei lui – și a marilor lui sfetnici, mai bătrâni decât el – fugeau toți prichindeii, și piticii.
Și Făt-Frumos era foarte fericit, și mulțumit.
Deși nu o spunea.
Că poate să ducă mai departe –
din poveste –
măcar iluzia asta…
Și fuma…
Da…
Fuma și el.
Pentru că vedea prăpastia…
O vedea, și o simțea în fiecare zi…
Și nu ar fi vrut…
Nu ar fi vrut, poate, să fumeze…
Dar – parcă – uneori – era prea dulce –amară – și
dragostea…
Ca să tot încerci să îi smulgi pe alții…
Din lumea fumurilor lor…
Și să rămâi –
până la urmă –
departe de copii –
și în ceață…