Dan IONESCU: Imposibilul extaz (4). Roman-foileton de introspecție

https://blog.revistaderecenzii.com/

Băiete, am strigat la puşti: Ulise a fost matur! Însă ca sabia din teacă, s-a tras dintr-un tânăr fervent ca mine (mi-a răspuns cu mândrie). Înţelepciunea acestui copil mi-a amintit de o întâmplare cu Diogene, când, în căutare de-un om, cu lampa aprinsă prin agora, şi de simplitate, împovărat superfluu cu un pocal de lemn, l-a aruncat văzând un copil bând apă din pumni. Pe bicicletă, îmi păstram echilibrul între o perspectivă statică şi alta mobilă, fără să mă las pradă mirajului unui context – deprins instantaneu din mersul bicicletei, ori altuia – înrădăcinat în propriile-i cupe vegetale, ca o pastă. Cu ochii la Anca, n-am mai pedalat, dar perspectiva preluase vechiul meu elan şi împingea pedalele spre nemărginire. A clipei? De unde! Momentul are margini, pe care, la dispariţie, le proiectează în fiinţe, ca pentru el să nu mai rămână aproape nimic din supliciul finitului. Împrumutată altora, durerea nu impresionează timpul cel mare. Anca nu se încărcase de etapele cursei eventuale.

Cu teamă de a nu se fi deranjat în starea în care-şi instalase actualitatea simţirii, mi-a spus: Te-am urmărit continuu. Am dezavuat încercarea ta de a deveni altul. Până să ajungi la mine, m-au chinuit întrebări diverse: Nu cumva puţinele noastre certuri au avut cauză în caracterul tău dedublabil? Şi de ce să te schimbi, faţă de cine? Ai un ceva pe care-l fereşti de mine şi-l muţi dintr-un fel de-a fi într-altul. Iar eu trebuie să rezist, fără să combat nimic din aceste capricii. Sub impresia reproşurilor Ancăi, am predat bicicleta. Domnule, mi s-a adresat recepţionerul (avea o mustaţă grea, de corb zburlit), domnule, aţi plecat unul şi aţi revenit altul. Dedublarea să aibă efect la scară planetară? Să trăiesc într-o lume de un instantaneu etern al aparenţei? În fiecare zi, ne-am regăsi în căutarea esenţei fiinţei. Ce obositor ar fi să începi ziua de la anularea dezorientării! Tendinţa de camuflaj sau de simplă deghizare se încadra comensurabil în proporţia ochelarilor de soare de a colora lumea. Cu Anca de mână, aşa am sperat. Altfel, într-un iureş bolnav, toate şi-ar menţine conturul vechi, populând spaţiul cu aparenţa aceleiaşi vârste, până la mărginirea naşterii ca fenomen în posibilitatea spaţiului de a mai susţine cel puţin un bec, de pe a cărui lumină să recadă în extaz umbra trecutului. Ca să rămân eu însumi în pasiune şi să pot zăvorî timpul, am cumpărat de la colţ un orologiu. Cu puţin timp de a mai reglementa ceva în relaţie, speram la un răgaz: voi desface piesa, care de atâtea ori a sunat din turnuri, şi dintre zecile-i de rotiţe voi încerca să trag afară, ca pe un şarpe viu, capabil să muşte din moartea unor întâmplări, inervându-le faptul, un timp suplimentar, captiv mecanicii. În excedenţa vremii, voi fi murmurat: Anca, mai stai! Te vei depărta mult de mine? Ideea fixă de a corija lumea, lovindu-mi gazda, cu atât mai mult va prinde contur. Anca nu m-a auzit De fapt, oricât de multe orologii aş fi achiziţionat şi dezasamblat, n-aş fi găsit în mecanisme acel timp de rezervă al relaţiilor şi motivul discreţiei.

Trecusem de calea ferată. Prin plecarea lui, semnalată prin ţignale, trenul ştergea impresia unei staţionări anoste, ca la teatru, când, după cortină, spectacolul are porţiuni care înlocuiesc prin jocul de lumini şi al actorilor, neliniştea întreţinută de cortina fixată în scândura scenei. Am rătăcit prin oraş. Când eram copil, am avut un accident. Am căzut de la etajul al doilea, de pe balcon. Până jos, reflectam că timpul s-a dilatat. Atomii lui dislocau linia despărţitoare dintre golul căderii şi pământ, punând în loc fragmente din viitorul hărăzit mie spre trăire. Destinul regla timpul să întârzie sfârşitul atunci imanent, substituind prezentul accidental, dintr-o improvizaţie periculoasă de copil teribil, scăpată aştrilor, viitorului [care până azi mi s-a etalat bonom şi cu destul chin în dragoste]. La impact, din spate, o forţă protectoare m-a susţinut zdravăn de umeri, să nu mi-i fărâm. Erau neutronii variantelor pe care le aveam de trăit până la vârsta finală, înspre care duceau toate liniile felului meu eligibil de a vieţui. Am văzut mecanismul fatum-ului. Înclinaţia firii, pentru care voi fi judecat, mă apropia de o singură variantă viabilă mersului în concret şi în context, potenţialitatea celorlalte stăruind în forţa liberului arbitru, şi mi se impunea de către calea pe care o apucam, fixaţia ei şi rigoarea obiectivă a pieselor pe care le conţinea. Ca pe o stradă pe care, intrând, ai numai poza clădirilor şi a grădinilor, dar, sigur, obiectiv personal. Direcţia în continuare îţi va aparţine. Conştiinţa proprie, la rându-i, se va fi ilustrat în concret prin decizie. Suportam în suferinţa abisală starea accidentului, ca un bilet de vot scăpat în urnă, influenţa jocurilor consecutive momentului acestui picaj: jocurile, prin instanţa lor magică depărtându-şi punctele în aer, aşteptau să fie împlinite prin participarea mea; exuberant, îmi asumam inocenţa de a fi vânat impresii că voi fi fost plăcut de fetele care mă cereau ostaş în Ţară, ţară, vrem ostaşi! şi partea de îndemânatic împlinitor al sumei douăzeci şi unu, în jocul de cărţi. Forţa jocului cerând vajnice desfăşurări, diminua caracterul tragic al întâmplării sau cel puţin, îl transforma într-un efemer dramatic datorită schimburilor prin cosmos cu apriori experienţe de maturitate. Nu m-am lovit fatal. În cele două zile de comă, am întrevăzut domenii din lumea de apoi. Prima descindere a fost pe scena unui amfiteatru. Cei din primele rânduri, atât de arşi, încât strigătul disperat le era cenuşă, mi-au sugerat să plec mai grabnic, disperarea lor mi-a sugerat aceasta, pentru că îi luminez cu prezenţa mea acolo mai mult ca jarul de la cărbunii de sub ei; erau aceleaşi chipuri, pe care, zburând pe lângă soare, le-am văzut ca măşti ale supliciului pe suprafaţa lui, ca nişte bolboroşi.

(Va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *