DAN IONESCU – Vis visus sau Forţa Visului

DAN IONESCU – Vis visus sau Forţa Visului

de Ana Dobre

Astăzi s-a acreditat ideea că oricine poate scrie, că talentul este un nonsens, că poezia este doar o transcriere directă a celor mai obişnuite, banale trăiri. Nimic despre talentul, condiţie sine qua non, de care vorbea Horaţiu în Arta poetică, doar tupeul ridicat la rangul de valoare naţională într-o tranziţie interminabilă.

Dan Ionescu este un poet care, prin poezia pe care o scrie, se situează à rebours. Poezia este pentru el un domeniu al sacrului, al idealului, locul în care experimentează forţa visului. Aceasta presupune redimensionarea timpului şi a spaţiului în funcţie de tribulaţiile imaginaţiei. Poezia se întoarce pe calea regală a marilor semnificaţii conferind existenţei dimensiunea metafizică. Aşadar, poezia transcende existenţa, îi dă un sens şi nobleţea aspiraţiilor de depăşire a limitei.

Altă prejudecată pe care o infirmă Dan Ionescu este aceea a culturii creatorului. Se vehiculează ideea că un poet nu trebuie să citească prea mult pentru a nu-şi pune în pericol propria inspiraţie…Dan Ionescu face poezie valorificând idei asimilate din surse diferite. O sursă inepuizabilă este cultura latină. Disciplina, rigoarea, geometria spiritului latin nu frânează exuberanţa, nu împiedică inspiraţia să se manifeste plenar şi decisiv. El reuşeşte să împace un dionisianism mai însumat, vorba lui Ion Barbu, cu un apolinic riguros şi restrictiv. Între aceste limite, poetul îşi conduce propriul discurs liric traversat de teme mari, asociind motive şi mituri care menţin liricul între livresc şi exuberanţa trăirii dionisiace, între slova de foc şi slova făurită. Un anume ermetism se insinuează datorită trimiterilor culturale. Cultura clasică a poetului străbate mereu la suprafaţă, generează de  multe ori şi întreţine lirismul în zona intelectualităţii fără să lase, însă, copleşitor, impresia de răceală, de livresc epatant.

Şi la nivelul sintaxei poetice sunt inovaţii interesante. O frază specifică, lucrată în sensul conciziei şi al preciziei matematice, contribuie la impresia de poezie dificilă, ermetică. Unele propoziţii încep cu un adjectiv participial ca şi cum discursul liric ar fi o consecinţă a unui gând anterior, cititorul fiind luat părtaş la aventura interioară care duce la descoperiri interesante, personale. Ele dezvăluie, revelează eul. Sunt apoi propoziţii-vers cu rol de ipoteză într-un discurs liric argumentativ. Logica poeziei e nelogică la modul sublim proclamase Macedonski şi Dan Ionescu o demonstrează în felul lui. Pentru el, poezia nu este oficiere de mari/mici mistere, un act solemn, ci o stare naturală – starea de a fi extatică în raport cu lumea şi cărţile pe care le iubeşti, care te-au format dăruindu-ţi înţelepciunea şi frumuseţea lor(Drum spre casă, Lucru,  În salon, Cu Teodor, Despre Iisus): Transfigurarea materiei/ prin lucrul sufletului, într-o aparenţă luminoasă./ Căderea din Eden/ e chiar trupul cu senzaţia lui de foame(…)O forţă a destinului,/ deconspiratoare de curs,/ înmagazinată în fire(Despre Iisus).

De multe ori, poetul mimează prozaismul pentru a sugera că poezia este o parte a existenţei noastre, deşi ne străduim atâta pentru a ignora acest adevăr. E o replică sui generis la burghezul gentilom al lui Moliere care vorbea proză fără să o ştie…Aparentul prozaism este subordonat reflecţiei. Viaţa poate fi o „formă de concesie”, dar nu o rătăcire: Îţi poţi pierde încrederea în prieteni, chiar în tine însuţi,/ dar nu în Dumnezeu, deoarece Destinul a fost implantat ca mijloc de îndreptare a cursului/ unui neam,/ iar omul este dominat şi coordonat/ de un destin derivat din impulsuri interioare…Dumnezeu este armonie; acceptarea Lui în existenţa noastră fereşte spiritul de eşecul existenţial şi răscumpără un destin salvându-l de greutatea blestemului ancestral: Te recâştigi ca atitudine nemutilată de timp, / tu, cel supus prin ascendenţi, clipei de început care este,/ de fapt, secundă, / după ridicarea femeii din coasta lui Adam. Nunta, ca motiv barbian, înseamnă unitate, unire şi uniune, coincidentia oppositorum, în sens eliadesc – principiul primar al abaterii în cuplu de la poruncă,/ şi omul ajunge până la episodul cu pomul cunoaşterii./ Ca să-şi asigure frumuseţea iubirii pământene… Capacitatea poetului de a supune conceptele, de a le scoate de sub influenţa tradiţiei, de a le conferi căldura sentimentului se străvede în modul în care intregrează neologismul rece, livresc, nepoetic într-o frază cu inflexiuni de incantaţie: Dumnezeu cufundă prilejul nunţii în fatum,/ prin ceremonial, în fastum./ Un prilej de conexiune între inimă şi izvorul divin de iubire/ care abia aşteaptă să scalde pereţii cordului, cu unde…

Poetul se joacă de-a ordinea şi dezordinea, ghidează în labirintul propriei creaţii sugerând un mod de lectură. El ar vrea o lectură fidelă şi face efortul de a-şi orienta cititorul. Grupează aleatoriu poeziile ca pe nişte mărgele colorate mizând pe efectul de ansamblu. Le regrupează apoi într-un „cuprins special” în funcţie de experienţa lirică, de trăiri, de „temă”, într-un cuvânt, în funcţie de ritmurile interioare. Cele mai direct personale, autentice care par descrieri/ transpuneri ale unor experienţe trăite ca atare se află în secţiunea Caracter autobiografic. Urmează, în funcţie de acest clasament subiectiv, secţiunile Diverse, Livreşti, Discursuri lirice noi.

Cele patru secţiuni indică şi direcţii tematice, gruparea personală nefiind cu totul aleatorie. Câteva teme se impun prin recurenţă: universul domestic, universul cărţii, relaţia eu – lume – univers, poezia despre poezie. Visul este tema centrală(Înspre gândurile lui Dumnezeu, Concluzie, Reguli). Înspre gândurile lui Dumnezeu e construită pe ideea romantică a alternativei visului: Lumina viselor îmbogăţeşte, într-un fel misterios, lucrurile sau Omul visează ce lume tatonează spiritul său. Iubirea apare în ipostază livrescă în Revederea cu Venus şi Şoapte. Lipsită de fiorul trăirii personale, poezia aceasta nu are viaţă proprie. E rece, distantă, neverosimilă ca o poveste pe care o repeţi dar care nu-ţi aparţine. E o lirică obiectivă în care eul se detaşează pentru a se privi din exterior în balansul etern al experienţelor efemere – Venus mai zise nedesluşit ceva,/ şi, cum se întoarse,/ din mantia-i purpurie,/ căzură peste prag,/ pergamente de sugerare/ a unui impas feeric..

Aşezat între „lumea reală” şi cea „ipotetică”, omul visează ce lume tatonează spiritul său, orice „formă reală” fiind „înfometată de vis”. „Taina” se revelează în banal, în „evenimentele diurne”, „într-un fapt mărunt”, trage poetul o Concluzie. „Aliajul” dintre realitate şi vis este, în Reguli, o condiţie a artei: Aliajul dintre vis şi lume -/ atât de mult îl confundă harul de a scrie, cu viaţa,/ încât nu mai planează în vreo inimă,/ avântul spre altceva.

Livreştile(Imboldul cărţii, Întâmplare, Îndemn(după Ovidiu), Amor citise numele acestei cărţi, Ar fi fapte(după Ovidiu), Către Venus(după Lucretius), după Lucretius, II, În salon, Exteriorizare, După Caesar) sunt, deopotrivă, reflecţii în marginea unor mari cărţi şi reflexii ale propriului gând în universul ficţional al creatorului-Demiurg. Poetul îşi încearcă instrumentele în aceste raportări/răsfrângeri pentru a-şi verifica forţele, pentru a se căuta/regăsi în universuri alternative. E un mod de a sugera circularitatea creaţiei.

Ovidiu, Cervantes, Lucretius apar ca ipostaze lirice arhetipale cu valoarea unor modele exemplare. Viaţa lor a trecut în spatele destinului care i-a transformat în repere spirituale dincolo de determinări spaţio-temporale. În acest ciclu, Dan Ionescu îşi încearcă mâna asemenea ucenicilor care exersau în căutarea formei perfecte pe modelele maeştrilor. Îşi perfecţionează, astfel, retorica punând cuvintele să sune în alte contexte, ascultându-le sunetul într-o frazare nouă care-l apropie de postmodernişti. Poate că poetul şi-a propus să corecteze teza lui Eugen Lovinescu referitoare la mutaţia valorilor estetice: nu opera suferă mutaţii, ci conştiinţa interogativă a receptorului. Artistul trebuie să interogheze textele şi să le redescopere frumuseţile, trezindu-le la viaţă, redându-le circuitului cultural.

Uneori, clamează pierderea inocenţei, a sacralităţii care ţinea fiinţele în permanentă comunicare cu Divinitatea. Ipostaza imaginată de poet trimite în atemporal, un timp mitic refăcut în oniric. Visul este, în acest context, o alternativă la degringolada vieţii moderne. Pentru un romantic ca Nerval, visul era a doua viaţă. Pentru Dan Ionescu este o modalitate de apropiere de sacru. Avantajul visului nu poate fi decât „individual”, aşadar, personal. În vis, omul nu se mai poate escamota, disimula, este el însuşi. De aceea, e de preferat vieţii reale. E apoi şi universul libertăţii absolute, cel puţin aparent. Frânele conştientului se slăbesc, dar subconştientul are şi el frânele, cenzurile lui.

Alteori, face poezie din situaţii arhetipale, poezia având menirea de a reinventa un timp anulat în dimensiunea lui obiectivă, să-l reînvie, asociindu-i un spaţiu „de o mie de paşi, în jur de 140”. Naraţiunea este forţată să devină confesiune, poveste a fiinţei, căci în ciuda forţării determinărilor spaţiale şi temporale, indeterminarea persistă şi creează lirismul. Într-o definiţie ca o respiraţie, poezia este primăvara eternă a spiritului: Prinţesă a luminii,/ alaiul tău de flori şi de păsări/ migăleşte la schimbarea rosturilor.// Petale muşcă din dispariţia gerului.// Umbră de tufănele, coji de salcâm,/ glas de păsări.// Nimic dintre cele ce-mi imaginasem/ nu mi s-a părut foarte departe atunci. Omul vibrează în faţa miracolului, primăvara fiind o exteriorizare şi o prelungire a dorului de dezmărginire: În mine,/ un lift de trestii subţiri, pentru puls,/ în braţe, cuiburi.

O poezie destul de rece, depersonalizată, barbiană fără efortul lui Ion Barbu de a se camufla în spatele cuvintelor, aceasta este impresia de ansamblu pe care o lasă poezia lui Dan Ionescu. El se apropie de Ion Barbu prin tendinţa de a se obiectiva, de a-şi depersonaliza discursul liric. Chiar şi atunci când expresia poetică este mai direct personală, eul se situează în afara evenimentului, în ipostază contemplativă, ca un observator al propriei deveniri: Sentimentul nu stă în legătură/ numai cu solitudinea care îl regenerează./ Întrucât este hotărât de probleme subiective,/ îl reconsider atributul unei întâmplări în sine(Fiinţă solitară). O astfel de poezie este o provocare pentru spirit, un exerciţiu de imaginaţie, o călătorie în universuri imaginare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *