De la moară, la râșniță. Proză, de Ion R. Popa

                  Doar a terminat directorul Vasile Călugăru convorbirea la telefon cu inspectorul general, că a intrat secretara:

         – Domnule director, la ușă așteaptă un domn. Ține morțiș să intre, deși eu îi spusei că, la ora asta, nu aveți audiențe și îi arătai și programul de lucru. Susține că vă cunoaște de când erați copil.

         Vasile Călugăru s-a gândit puțin, apoi s-a hotărât:

         – Bine, să vină!

         În cadrul ușii a apărut un bărbat cam de vârsta sa, brunet, cu un trup viguros, de înălțime potrivită, pe care Călugăru îl privea curios.

         – Să trăiești, domnule director! a salutat noul venit zâmbind, în timp ce dădeau mâna. Mă mai cunoști? a întrebat el când l-a văzut pe Călugăru tot încercând să-și răscolească amintirile.

         – Parcă, dar nu știu de unde să te iau…

         – Sunt Sandu, fiul cel mare al lui Mihai Săinu din Milosteni. Stăteam peste drum de școală. Eram puțin mai mare și, de multe ori când avea alte treburi, mama dumitale mă chema de te legănam, pe urmă ca să ne jucă, mă oprea la masă…

         – Mă bucur, Sandule. Îmi pare bine că te văd. Cu ce te ocupi?

         – Sunt șofer, am doi copii, cu fiecare nevastă câte unul, că am ținut două. Primul e deja pe salariu, maistru, pe-al doilea l-am luat gata făcut, avea patru ani.

         – Bravo! Dar nea Mihai mai trăiește?

         – Nuuu! A murit la 92 de ani. Era mai învârstă decât domnul învățător Manu, tatăl dumitale.

         – Să știi că tatăl meu i-a păstrat tot timpul o amintire frumoasă. Adesea, mai ales la sărbători, vorbeam de nea Mihai, de voi, de tușa Constanța, mama ta, care făcea o pâine de n-am s-o uit cât oi trăi; de fapt, ca și mâncarea ori ciorba de roșii de câmp, d-alea mărunte.

         – Le mai ții minte?

         – Doar am crescut acolo; părinții au stat zece ani.

         – Să știi că și tata vorbea de dumneata, de domnul învățător Manu; de dânsul a amintit chiar și în ziua de-a murit, când a venit vorba de bastonul de invalid de război. Dar și până atunci, tot timpul a avut cuvinte de laudă pentru neica Iordache; zicea că o să moară și nu s-a săturat de taină cu omul ăsta. De domnul învățător Crângașu… ce să mai spun! Poveștile despre Dae Firoiu auzite de la ei le-a împrăștiat în tot satul, încât copiii se jucau, încales pe la arie, „de-a Dae Firoiu”…

         – A trecut timpul, lumea s-a schimbat; să nu mai vorbim de ceea ce a urmat după război, a căzut pe gânduri Călugăru.

         – Să nu te rețin prea mult, poate ai treabă. Uite de ce venii eu: am un băiat aici, în liceu și ar vrea să se ducă la altul, unde este un prieten al lui. Am cererea aici, semnată de directoarea de-acolo că e de acord, și a pus cererea pe masă, sub ochii directorului.

         – Îți dai seama ce faci? Îți spun ca la un frate. Acolo e un liceu cu meserii fără căutare… Elevii nu au interes pentru ele, au ajuns acolo pentru că nu au reușit în altă parte. Înregistrează sute de absențe și multe acte de indisciplină, unii sunt clienți ai organelor de poliție… Mai multe nu pot să-ți spun; ar însemna să-mi critic … colegii de breaslă.

         – Păi ce să fac dacă așa vrea băiatul?

         – Te-ai interesat cu privire la interesul lui care-l determină să ajungă la acea unitate școlară?

         – Vrea să fie împreună cu Costel, vărul său după nevastă-mea.

         – De ce, mă rog?

         – Ca să fie pe-un loc amândoi, să vină împreună acasă la sfârșit de săptămână…

         – Asta nu e de ajuns. Poate ca să hoinărească împreună prin Oraș, fiindcă de învățat împreună nu poate fi vorba. În numele prieteniei noastre, eu nu pot să-ți fac răul acesta, să știi!

         – Se poate să mă refuzi? Ne cunoaștem de mici, ca să nu mai vorbesc de părinții noștri… Măcar în amintirea lor servește-mă, că nu mai am trai acasă. E copilul celei de-a doua neveste și… O să-mi strige că de-al meu am avut grijă, iar de-al ei nu.

         – ?!!

         – Eu auzisem de la profesorii din comună că ești unul dintre directorii care nu dau drumul elevilor spre alte licee, dar am crezut că pe mine n-o să mă refuzi…

         – Așa, va să zică? Bine, dacă insiști! Ca să nu-ți fac viața grea în familie, uite, ai transferul dorit, dar să nu regreți, atât tu, cât și nevasta, și Călugăru a luat cererea și a inserat avizul favorabil.

         În acest timp, Sandu a ridicat de lângă piciorul scaunului o plasă și a pus-o lângă biroul directorului.

         – Ce e cu asta? l-a întrebat directorul răspicat.

         – Nu știu ce-a pus nevasta aci; a zis să fie drept mulțumire pentru dumneata din ce avem și noi pe bătătură, ca la țară, ca semn de mulțumire.

         – Pentru că te trimit de la moară la râșniță? Crezi că merită să mă și cinstești pentru răul de ți-l fac? Nu e de ajuns că o să ni se strice prietenia, ba chiar o să-mi porți pică pentru transferul ăsta? Ia-ți ploconul de-aici și du-i-l nevestei!

         – Ascultă, domne director, chiar vorbești serios? Eu credeam că te opui doar așa, ca principiu, că nu ești de acord cu plecările elevilor de la un liceu la altul, cum am auzit.

         – Da, în principiu, nu sunt de acord. Dar, în cazul de față, tu chiar asta faci, treci de la moară la râșniță, cum zice o veche vorbă românească pentru a scoate în evidență greșelile unor oameni.

         – Atunci, dă-mi cererea aia înapoi, fir-ar jurat el de copil! și a și luat-o de pe biroul directorului, a rupt-o bucățele și a aruncat-o la coș

         – În cazul acesta, îți primesc și eu darul. Te aștept pe la mine într-o zi ca să depănăm amintiri și să ne continuăm prietenia.

*     *

         La adunarea generală cu părinții de la începutul anului școlar următor, directorul și Sandu s-au întâlnit din nou:

         – Să trăiești, domnule director!

         – Să trăiești, Sandule!

         – Mulțumesc că nu m-ai lăsat să iau băiatul de-aici. Poate că acum ne dădeam cu capul de pereți, eu și soția.

         – De ce?

         – Costel, prietenul lui Alin, cu care fiu-meu vrea să fie pe-un loc, este arestat. Pe timpul verii s-a dus să-și dea corigențele, s-a întâlnit cu alții doi ca el și au făcut alte prostii. Sunt acuzați de viol în grup… De fapt, ai lui au spus că nu ar fi adevărat…, fata s-ar fi dus de bună voie în dormitorul lor. Era și ea tot la corigențe. Dar, când au fost surprinși, ea a declarat că a fost dusă cu forța.

         – Rău de ei, Sandule!

         – Se pare că în camera lor au mai fost găsite și alte lucruri ciudate.

         – ?!

Un comentariu la „De la moară, la râșniță. Proză, de Ion R. Popa

  1. Plămădiți fără …mamă

    ATHENA – solo – în mituri stă
    Născută de-al lui Zeus cap…

    Modern, dintr-o masculă țeastă
    DISCORDII ies, de nu încap!

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *