Emil Vora: Ecourile unei poezii recuperate

Ecourile unei poezii recuperate

de Dan Ionescu

 

Poeziile inedite, semnate de Emil Vora, datorită diversităţii vaste a temelor şi motivelor abordate, se pot grupa în mai multe secţiuni: motive solite, motive mari, cicluri solare şi terestre, arte poetice şi melos, mit şi spaţiul natal.

După unele titluri, lirica pare integrabilă în romantism sau expresionism: Nufărul, Ţărmul dispărut în cântec, Treceri, după altele, menţionate într-o ordine specifică, se pot reconstitui, sub forma unei schiţe sau chiar a unei hărţi, cosmogonia eminesciană şi călătoria Luceafărului către Demiurg: Punctul din spaţiu, Timp mereu urcând [prezentul etern, idee schopenhaueriană], Pe sub aştri, În lumea dintre stele, Salt, Chipul lui Hyperion, Precum Hyperion, Somn fără cântec, Cântare către noapte [invocările fetei de împărat către Luceafăr se fac numai în vis].

 

Afirmarea unei iubiri împlinite Lângă fiinţa dragă şi a unei fericiri atinse aduce aminte de optimismul fraţilor Văcăreşti şi chiar al boierului cărturar, Costache Conachi. Patriotismul, de asemenea, devine un mijloc de împăcare cu sine: Pământ cu iarbă românească: „Pământ cu înnoptare de tei / Simt patria în mine / Cum bate trază de înfiorare / Ca marea agitată în ţărmurile ei“, Pământ al ţării, Fântâna dacică, Patria.

Ideologia simbolistă se răsfrânge în texte precum: Deplina formă, Dincolo de magicul geam, Lacrima pomilor.

 

Emil Vora probabil a fost o persoană însingurată, într-o anumită perioadă a vieţii. Interlocutorul căruia i s-a confesat de cele mai multe ori, atunci, a fost propria inimă: „Oricum aş încerca să încep / Un cântec, tu, inimă, îl ştii mai dinainte / Şi abia acum taina o pricep / De ce bătăile ce tu le numeri rămân sfinte. // Zglobie-n anii tineri ca o zglobie ciută / Când fugărită sare stâncile de munte, / Zăpada piscurilor albe, tu, inimă, ai purtat-o-n frunte“.

Comparaţia inimii cu o sprintenă ciută invocă dispoziţia de a fugi din monotonia prezentului, căruia îi va fi fost captiv, precum Nicolae Labiş, copil, foamei şi setei.

 

Distanţa în timp, între momentele scrierii imnurilor pentru inimă şi om, este de la interiorizare la socializare, dar numai în condiţia îndeplinită, a siguranţei pe care ţi-o dau oamenii din jur. Deci, poezia Om, contemporană poate apariţiei „imnului de proslăvire a înălţării umane“, Cântare omului, de Tudor Arghezi, este scrisă într-o vreme a armonizării poetului cu mediul pe care-l frecventa.

 

Tema de bază a majorităţii poemelor este natura, însă o temă a convergenţelor cu fir multicolor. Metafora este insinuantă, prin surprinderea firească şi în termeni temperaţi. Interesează mai mult fasonul ca materia care-l etalează. Personificarea suprafeţei lacului reduce la nivelul unei pudre de obraji, categoria vegetală a nuferilor: „Pe întins-albastru lac, / Nuferi albi se desfac, / Şi fac faţa lui mai plină / De farmec şi de lumină“.

 

Acele poeme, intermediare universurilor material şi imaterial, poartă anxietatea unui spirit „împresurat de lucruri“, lipsa de confort.

Tendinţa eului liric, de a-şi valorifica potenţialul de cântare, în marginea spaţiului celest, a soarelui princiar, apropie textele acestui volum, de înclinaţia coşbuciană spre exuberanţa oamenilor în prag de anotimp nou: „Din grabă atinse în mutare / Îmbietor tacâmurile sună / Aşa cum se aude o bătaie-n poartă / Când focul tremură a înserare / Şi noi, copiii, ce bucurie mare / La ora mesei, prânz şi cină, / Când ne strângeam cu toţii, deodată, / Cu scăunelul lui, în locu-i fiecare, / În jurul mesei roată“. Spaţiul natal.

Pentru a fi posibile întrupări de fapte perimate, este divulgată regula unui ceremonial trinic: „Ramuri verzi / Înfipte le aşezi din loc în loc, / Pe drumurile pe unde au plecat străbunii / Cu turme şi dulăi // Aşa cum a pornit / Din trupul vechilor puteri / Sufletul nostru a devenit / Pământul cald / Al celor ce-au fost ieri“. Prin somn, devii contemporan cu suita propriului sine.

 

Previziunile apocaliptice sunt originale şi dau speranţă. Între est şi vest, ca un Atlas în stare de veghe, se află omul, pentru a abate planeta din lovitura sfârşitului.

Imaginea timpului care urcă mereu pe trepte în surpare, aparţine unei conştiinţe care deja a prins fiorul sfârşitului.

 

Prin acest volum, un „fluviu nerostit“ [până azi], cititorii au ocazia de a cunoaşte mai bine creaţia lui Emil Vora, un poet care, între altele, a fost premiat şi de Academia Română.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *