Flaviu George Predescu: Nu există libertate de unul singur, de Ştefan Vlăduţescu

Flaviu George Predescu: Nu există libertate de unul singur

                                                                                  de Ştefan Vlăduţescu

Cunoscut ca poet al emoţiilor intelectualizate, Flaviu George Predescu debutează ca eseist cu un volum notabil: „Chezăşie pentru libertate” (Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2012). Eseul, după cum se ştie, este genul liber al literaturii. Statutul său este unul al nesupunerii la convenţii. Este, totodată, caracterizat de o scriitură la îndemâna libertăţii de exprimare. O libertate suverană a punctului de vedere constituie nucleul activ al eseului. Sub acest aspect, cartea în discuţie dă seama de libertate pe o cale a libertăţii.

Din profilul de poet al lui Flaviu George Predescu regăsim în eseuri: spontaneitatea inspiraţiei, universul de experienţă, interogaţia neliniştită şi iradiaţia reflexivităţii. Translaţia de la interogaţia lirică la interogaţia conceptuală are loc nu ca modificare de perspectivă, ci ca situare în cadrele unui alt mod de gândire. Materialmente cartea se compune din 85 de eseuri structurate pe patru axe (suferinţa, regretul, amintirea şi speranţa). Ea se deschide cu o prefaţă comprehensivă şi revelatoare scrisă de Ovidiu Pecican.

Resorturile meditaţiilor eseistice se constituie, conform poeticii explicite a autorului, din „revolta împotriva carenţelor de comunicare şi a unor frici care-i domină pe oameni”. Flaviu George Predescu mărturiseşte că scrie „pentru a trăi cu motiv”. Euristica generării discursului eseistic este următoarea: a) spiritul reflexiv observă lipsa de comunicare şi sentimentele negative din spaţiul public, b) le evaluează într-un sistem axiologic consolidat, c) le trăieşte şi le interiorizează ca suferinţă, regret, amintire şi speranţă, d) finalmente, le transformă în elemente de conştiinţă lucidă. Experienţa se converteşte în conştiinţă. Odată devenite conştiinţă, elementele de reflexivitate se întorc, ca bucurie de viaţă, ca iubire şi ca sentiment de libertate, asupra realităţii iniţial constatate. Dincolo de această regulă, se înregistrează cazul excepţional al meditaţiei directe. Atunci comunicarea şi curajul conduc fără paşi intermediari la iubire şi libertate.

Meditaţia eseistică pleacă de la o experienţă imediată. În definiţia ei operaţională, experienţa este ceea ce o fiinţă umană simte în legătură cu un obiect de cunoaştere. Caracterul primar al experienţei constă în aceea că aceasta este o experienţă a ceva. Ea poate fi vizuală, auditivă, tactilă, kinetică, proxemică, haptică etc. Caracterul ei secundar se regăseşte într-un conţinut reprezentaţional. Esenţial este să distingem între caracteristicile pe care o experienţă le reprezintă şi cele pe care o experienţă le posedă.

Flaviu George Predescu simte şi-şi reprezintă obiectele mentale ale observaţiei. Experienţele sale sunt directe şi de neevitat. Pe această linie, este remarcabil modul cum eseistul se poziţionează: o face astfel încât să devină evidente proprietăţile reprezentării. Găseşte un unghi de poziţionare original care-i permite să suscite semnificaţii noi, neaşteptate, proaspete. Pe scurt, transcrie experienţe şi le sublimează intelectual şi moral.

Principiul inferenţial îl reprezintă ideea că întotdeauna experienţa comunicării sincere aduce libertate. O asumpţiune implicită a acestui construct-teză o găsim în valori. Garanţia libertăţii o constituie comunicarea bazată pe valori. Cu alte cuvinte, fundamentul libertăţii este unul de ordin axiologic: „În viziunea mea, subliniază eseistul, o societate cu oameni normali ar fi aceea în care majoritatea ar duce o viaţă bazată pe valori” (p. 268). O societate normală este o societate a oamenilor de caracter.

În mod natural, sufletul omenesc are două nevoi fundamentale: „nevoia de independenţă şi nevoia de intimitate”. Aceste nevoi sunt satisfăcute prin libertate. Ca şi celelalte valori existenţiale centrale, libertatea nu se obţine direct, ci mediat. Libertatea şi fericirea se dobândesc prin realizarea unor valori intermediare: întotdeauna „suntem liberi să …” sau „suntem fericiţi că…”. Nu suntem liberi sau fericiţi pur şi simplu. După cum specifică eseistul, libertatea „nu înseamnă vagabondaj şi rătăcire”. Ea este „trăirea care te face să simţi că îţi aparţii şi care îţi dă posibilitatea să acţionezi după cum îţi spune mintea şi inima, nu constrâns de prejudecăţi şi de şabloanele pe care unii, în mod conştient sau nu, tind să le aplice pe tine”.

Este de menţionat în acest context o apoftegmă a lui Immanuel Kant. Acesta spunea că „două lucruri ţin lumea în loc: frica şi ruşinea”. Ceea ce duce lumea înainte, arată Flaviu George Predescu, sunt comunicarea sinceră şi curajul. Ele sunt resorturile libertăţii şi nu sunt uşor de pus în curs. Comunicarea sinceră şi curajul sunt lucruri dificile. Trebuie înţeles că libertatea implică „un uriaş grad de responsabilitate” (p. 309). Pentru a atinge libertatea trebuie eliminat „deficitul de comunicare”, „drastica lipsă de comunicare” (p. 298). Este necesar, de asemenea, să se controleze frica şi ruşinea. O adevărată taxonomie a fricilor se catagrafiază: frica de a fi tu însuţi, frica de moarte, frica de singurătate, „frica de a vorbi sincer”, „frica de a ne privi în ochi”, frica de a risca, frica de a împărtăşi o bucurie, frica de a fi admirat şi complimentat. Pentru a fi liber trebuie să-ţi înfrângi fricile. Trebuie să laşi la o parte o anumită „atitudine de ruşine”. Trebuie „să ai curajul să-ţi asumi libertatea” (p. 341) şi să comunici sincer. Observă că „oamenii au reţineri în a spune ceea ce cred”. Insistă pe necesitatea ca, în relaţionarea cu ceilalţi, să se promoveze sinceritatea: „fiind sinceri, chiar dacă vor greşi, vor putea să fie corectaţi şi ajutaţi”. Sinceritatea (onestitatea) este singurul dintre itemii axiologiei morale care nu are obligaţii faţă de adevăr. Sinceritatea se situează înainte de adevăr. Problema adevărului vine după. Cine se întreabă dacă trebuie să spună sau nu adevărul are o dificultate de onestitate. Când te întrebi despre a fi sau a nu fi sincer, ai o problemă cu adevărul. Niciodată sinceritatea nu se întreabă despre adevăr. Ea îl spune pur şi simplu. Sinceritatea este profesarea unui adevăr relativ. Prin opoziţie, arată Flaviu George Predescu, „cel mai mult mă doare prefăcătoria”.

Ideatica eseurilor este întărită prin citarea de argumente ale unor mari scriitori sau oameni de ştiinţă: Basil Bernstein, Blaga, Baudelaire, Borges, T. S. Eliot, Eminescu, M. Nedelciu, N. Stănescu, Z. Stancu, Tucidide ş. a. Un personaj conceptual conturat în eseuri este Profesorul: cel care indică, arată, confirmă, susţine, sprijină, consolidează.

Dintre eseurile valoroase ale volumului menţionăm: „Cum am murit minţind, în 2004”, „Un chirurg sufletesc, specializarea sinceritate”, „Trei garanţii în schimbul unui principiu”, „Unde este iubirea pe care am pierdut-o iubind?”, „Copiii perfecţi ai părinţilor defecţi”, „Să nu murim înainte de moarte”, „Cum am devenit realist fără să fi visat”.

Cartea evidenţiază o viziune clară asupra fundamentelor axiologice ale personalităţii. Developând experienţe contingente, se revelează o ideatică de o înaltă altitudine morală. Flaviu George Predescu observă că realitatea subîntinde o armătură ce permite accesul la libertate. Pilonii armăturii sunt comunicarea şi curajul. Atitudinea promovată este una de sinceritate, onestitate, în linia generică a „comunicării nelimitate” promovată de Karl-Otto Apel. În plan limbajual, volumul probează o capacitate extinsă de a pune în discurs idei de o mare concentrare intelectivă. Urmând spontaneitatea inspiraţiei, formularea literară nu rămâne o simplă transcriere de experienţe, ci accede în spaţiul elevat al literaturii reflexive. Per ansamblu, cartea este o lectură provocatoare. Valoric, volumul este notabil. El arată un eseist promiţător, cu idei clare şi atitudini morale avansate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *