Ileana Ioanid: Împăcare şi înverşunare

de Ştefan Vlăduţescu

Rareori se întâmplă ca după ce a acces la roman un prozator să se înapoieze la nuvelă. În coordonatele acestei excepţii intră, prin cartea „Fata cu pistrui” (Craiova, Fundaţia-Editura Scrisul Românesc, 2012), Ileana Ioanid. După profundul roman de investigaţii şi descifrare psihologică „Lajos”, cartea de acum apare ca un exerciţiu de eleganţă şi delicateţe narativă. Metoda de construcţie este de această dată mai uşor de înţeles. Ea nu mai mişcă mari roţi epice. Schiţele şi povestirile permit să se observe mai uşor mecanismul de generare a narativităţii. În plus, frumuseţea rezultă nu din coerenţă şi din coeziune, ci din şirul diversităţii.

Personajele sunt variate. Alături de oameni întâlnim, de exemplu, pe câinele Puck (din povestirea cu acelaşi nume). El este „cel mai drăgălaş din lume”, nu are „nimic shakespearian” şi se remarcă printr-o excepţională „memorie afectivă”.

Oamenii au vârste diferite. Copiii sunt în centrul relatării în „Fata cu pistrui”, „Băiatul care şi-a iubit mama”. Tinere fete, precum în „Kati”, fac obiectul unor amintiri stranii. De asemenea, apare un bătrân de 94 de ani, în „Despre suferinţă”.

Acţiunile au loc în oraşe diferite: Oradea, Sibiu, Bucureşti. Şi timpul interior al naraţiunii este divers: unele evenimente sunt din timpul războiului încheiat în 1945, altele sunt situate în anii ’50, ’60, ’70, chiar ’90.

Un aer septentrionic predomină în schiţe şi povestiri. Aceasta se leagă şi de convergenţa de viziune ce fixează lumea într-un peisaj geografic şi psihologic specific. Universul uman este unul de o excepţională puritate şi de o arhaică expresivitate. Nu avem de a face cu un peisaj extern sau intern colportat la viteza unei cărţi poştale. Nu este vorba de un spectaculos ce trece pe lângă esenţa spirituală a lucrurilor. Se poate vorbi la Ileana Ioanid de un pact al locului cu psihologia persoanei. Acest pact intră în definiţia funcţională a personajului. Cu toate acestea, nu se dezvoltă o tipologie psiho-spirituală, ci elemente ale unei formule existenţiale.

Mai întâi, viaţa este înţeleasă ca o deschidere, ca o dezvăluire a fiinţei, ca o extindere a viziunii: „Când eşti copil, îţi închipui că lumea întreagă se reduce la lumea ta. Că tot ce se poate întâmpla se întâmplă în curtea voastră. De fapt, trăieşti într-o lume închisă”.

În al doilea rând, viaţa este văzută „sub semnul unei concurenţe acerbe”. Violenţa este o componentă curentă a existenţei. Afirmarea de sine este nu rareori violentă. Violul, trădarea, simularea, agresivitatea, ameninţarea sunt forme ale suferinţei. O femeie mlădioasă, „raţională şi echilibrată”, mama unui băiat pistruiat, roşcat şi cu ochii verzi este violată de douăzeci de soldaţi. Este război, dar oamenii nu se tem de el în mod special. Se tem „de tot ce poate însemna el, agresiuni, violuri, moarte”. Dincolo de tragedia mamei violate se reţine tragedia băiatului care pe moment asistă la siluire, iar ulterior din iubire şi compătimire pentru mama sa îşi ratează viaţa, pe dimensiunea ei emoţională („Băiatul care şi-a iubit mama”). Drama simulării apare în „Domnişoara Veronica”. Nuvela se dezvoltă inferenţial. De la premisa că „nu puţini dintre noi simulează zilnic măcar un zâmbet” se descrie simularea ca formă de viaţă. Ilustrarea are loc prin intermediul unui individ care se preface bolnav. Stratagema sa are efect asupra oamenilor. Pentru cei ce nu-l cunosc şi nu ştiu că e un „actor” ce se identifică plenar cu obligaţiile rolului său, personajul este o sursă de compasiune şi subiectul dorinţei omeneşti de a ajuta. Cei de la salvare însă îl cunosc şi reuşesc să lămurească pe unii dintre cei vizaţi a fi înşelaţi. Analiza situaţiei conduce la concluzia că simulantul „joacă un rol” şi „se confundă cu el”. În schiţa „Un gest”, violenţa se explicitează prin aceea că un câine este accidentat de o maşină, iar alţi şoferi fie nu pot, fie nu vor să-l evite şi-l mai calcă şi ei. Cel care ajută totuşi câinele este muşcat de acesta. Violenţa oamenilor se transferă prin câine tot asupra oamenilor.

Această gestică a violenţei este fundamentată pe sentimente negative: ură, dispreţ, invidie, lipsă de înţelegere, frică, teamă, groază, anxietate. De exemplu, în „Bivoli negri pe Crişul Alb”, frica modelează comportamentul şi determină o meditaţie de profunzime. Prin intermediul ei se înţelege că istoria poate să îngheţe şi că şi existenţele omeneşti pot îngheţa.

Spiritul epic păstrează controlul inspiraţiei. Proza nu reprezintă o petrecere superficială a timpului în inerţia habitudinii scrisului. Eul nostru se face purtătorul unui mesaj profund: „scriu să-mi salvez sufletul … caut înţelepciunea, umanul din nou. Atât de grav periclitat”. În cele mai bune patru schiţe ale volumului „Fata cu pistrui şi moartea”, „Lumile sau cum se foloseşte furculiţa”, „Privesc o fotografie” şi „Despre suferinţă” se delimitează o valoare emoţională ce rareori a fost pusă în pagină în proza noastră: împăcarea cu sine şi cu lumea în faţa sau după evenimente capitale ale vieţii (suferinţa, dezamăgirea, moartea, disperarea, teroarea). Impresia principială a autorului generic (exprimată în „Lumile sau …”) este că aceasta e „o lume cu care nu am să mă împac”. Idealul împăcării este vizat pe diferite piste. Una dintre ele o reprezintă violenţa, sălbăticia, duritatea. În „Privesc o fotografie”, o fetiţă caută împăcarea şi, în acest sens, este „încrâncenată, chiar rea”. Un aspect mai blând al împăcării este examinat în „Despre suferinţă”. Aici, un bătrân de 94 de ani ce vede moartea ca făcând „parte din viaţa fiecărui om” îşi trăieşte ultimele zile împăcat cu sine şi cu ceilalţi. Remarcabilă în zona emoţiilor este obstinaţia: „încrâncenarea” („Privesc o fotografie”) şi „înverşunarea” („Despre suferinţă”.

Construită din schiţe şi povestiri, „Fata cu pistrui” acreditează un prozator stăpân pe mijloacele sale, fixat într-o tematică profundă şi meditând expresiv la problemele majore ale existenţei.