Mă va fi cunoscut el
Pentru mine există numai nu pot.
Nu știu ce există pentru alții. De unde. Ce pot. Și cât pot.
Pentru mine, există numai nu pot.
Tcomai când pot – mai – bine – să merg.
Tocmai când pot – mai – bine – să și pedalez.
Tocmai când pot – mai – bine – să și înnot.
Tocmai când pot – mai – bine – chiar să îmi și închipui să scriu.
Tocmai când pot – mai – bine – să mă și bucur de noile tinereți.
Tocmai – la teatru. Tocmai – chiar și la piscină. Tocmai – chiar și la sală.
Tocmai – pe noul stadion.
Tocmai – la cărți.
Tocmai – să și încerc să slăbesc.
Tocmai – să și încerc să slăbesc.
Tocmai atunci – tocmai acum – trebuie – sunt nevoit – să o iau – iar – de la capăt.
Cu întreaga oștire a ierbii.
Prin cimitire.
Tocmai pe-acolo pe unde am întâlnit – apărarea de fală – a Maximei.
Exact cum fusese odată.
Prin 2013.
Renascută din maxima-i dragoste.
Roșie – atletică – ca o canoe – și plină – de bucurie – și îndrâjire – pe față.
Aruncând verzile-i fulgere albastre –
din ochi.
Cu aripi de vultur
la morile
de la picioare.
Și pentru că
eu
călător
prin atâtea luminițe
puțin
neaprinse
încercam să le apăr
și pentru că
întâlnind
o legendă de dor
în aprinsa ei trecere
i-am urat
să trăiți
cu o șapcă
sau mâna
doar
ridicată
de
o viață
eternă
de parcă
i-aș fi fost
coechipier
mi-a suflat
ca un vânt de supremă victorie:
“Sănătate Maximă!”
mă va fi
cunoscut el
dacă
fără să afle
nimic
nicicând
despre mine,
mi -a dat
tot ce poate.
Vezi,
asta mă doare
ca o metaforă.
Cum doare orice poet.
Pentru mine există numai nu pot.
Când să dau
cu o poezie
și eu
maximă sănătate
aiurea!
Nici măcar,
primăvară,
la toți!