https://blog.revistaderecenzii.com/

Întoarcerea Fiului Moșului

Când I se-ntoarce fiu-acasă,
uită și moșul și de el.
De orice grijă ce-l apasă.
De orice ton. De orice fel.

Când I se-ntoarce fiu-acasă,
oricât ar fi de adormit –
oricât de stins – oricât nu-l lasă
nici alții-n pacea lui, de nins,

parcă învie pe-a lui Arcă!
Se scuză, chiar, smerit, grăbit –

să îl întâmpine, la masă!
Să-i spună: Bine ai venit!

Când I se-ntoarce fiu-acasă,
se știe-acolo chiar pe el!
E drept, frumos, și tinerel,
și nu îi pare niciodată

rău, că-a plecat la el, din barcă,
să-i lase locul lui, de bel’…

A colindat atât prin Lume!
Și el, și fiul așteptat!
El, ca să-și facă-acasă-un nume!
Și fiul, prin străini, aflat!

De-ar sta o viață împreună,
Ce ar avea și de mâncat?
Ce ar avea să își și spună?
Ce ar avea – de fermecat?

Din limba lor ? – numai română?
Dintr-un picior de plai – ratat?
Din gura lor – de soare, lună,
care tot crește, și se-adună,

dar cu ce fel de rezultat,
la capodopere-mpreună?

Și cât – la risipit – și dat,
pe Kitchul Lumii – consacrat?!

când I se-ntoarce Fiu-acasă!
Moșul de el a și uitat!
E doar – doar pentru dânsul – plasă!
să-l poarte ca pe-un DAR curat!

Să-l vadă toată lumea-aleasă!
Priviți! Din mine! Ce am dat!
E tot ce -n urma mea vă lasă
Și darul cel mai minunat!

Eu… , l-am cules, și ridicat,
din iarba verde, iarba grasă,
și luminată, de acasă,
el – darul meu ! – l-a continuat!

Pentru a Dorului Crăiasă!
Pe tot Pământul revărsat!