Labradorul „Diana”

         La insistenţele părinţilor, Iancu Dinculescu, convins că nu mai are scăpare de gura lor, a pus la cale o vânătoare pentru vulpea care produsese mari pagube într-o parte a satului.

………………………………………………………………………………………………………………………………………….

         Era de Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril. În acea dimineaţă mohorâtă şi cu o burniţă deasă şi rece, în casa lui Dumitru Dinculescu au venit la întâlnire Iancu şi Dinuţ, acesta din urmă însoţit de Alin, vecinul său, un tânăr abia lăsat la vatră.

            Bucuros de promptitudinea acţiunii, nea Mitică, cum i se adresau consătenii, i-a primit cu brânză, adusă de cioban cu o săptămână în urmă, ceapă, murături, azimă caldă şi ţuică fiartă, vinul fiind rezervat pentru prânz, când gospodina urma să servească un boboc de gâscă pe varză, pregătit la cuptor.

            Au plecat plini de voioşie, în frunte cu nea Mitică, la locul ştiut. Pe drum, au încins o discuţie aprinsă având în centrul atenţiei câinii, în special pe cei de vânătoare. Iancu a ţinut să o laude pe Diana, „Labradorul retriever” care-l însoţea, afirmând că întrunea calităţile tuturor câinilor de vânătoare, dar excelează prin cât de credincioasă este faţă de stăpân, prin memorie şi putere de sacrificiu. Dar nici Dinuţ nu s-a lăsat mai prejos cu al său „care îţi găseşte orice jivină, indiferent unde s-ar băga”.

         Ajungând la destinaţie, au constatat că vizuina era „înfiptă” într-un mal, de unde pornea o pantă acoperită de lăstari de salcâmi tineri, de un an, foarte deşi, numai în mijloc prezentând un luminiş din cauza unui smârc care-i rărise şi le îngălbenise frunza timpuriu. Au făcut un plan, cuvântul hotărâtor avându-l veterinarul şi, totodată, vânătorul venit de la Oraş, Iancu. La un semnal, Dinuţ avea să dea drumul terrierului său pe vizuină, după care rămânea pe poziţie – că tot se umpluse de purici, a glumit Iancu –, Alin urma să pândească spre latura de nord a lăstărişului, unde se presupunea a fi altă ieşire, Iancu, însoţit de câine se plasa pe latura estică, unde era altă plantaţie de salcâmi, deja înalţi dar pe sub care se găseau tufărişuri de porumbari. Mitică acoperea latura vestică, spre care era mai puţin probabil că avea să se îndrepte… surata, pentru că era străjuită de o potecă.

            După pătrunderea terrierului, nu a durat mult şi vulpea a ţâşnit spre nord, unde, dând peste Alin care a exclamat surprins şi bucuros „iote-o, aleargă spre mine”, aceasta s-a speriat şi a luat-o înapoi, iar în acel luminiş a fost zărită şi de Iancu. Acesta, în loc să asmută câinele, s-a gândit ca mai bine să o ochească, în timp ce Diana, labradorul său, se zbătea în lesă, încercând să-l tragă după ea. După împuşcătură, a auzit un „Auuu!”, vulpea a dispărut şi în locul acesteia s-a prăvălit Alin.

         Alergând toţi la el, au constatat că fusese împuşcat în pântec. Au sunat la primărie, apoi direct la urgenţă. Peste aproape o oră a fost pornit la spital, dar Alin intrase în agonie, urmare a pierderii de sânge. Iancu a fost dus de poliţia comunală la sediul acesteia, unde au venit şi organele de procuratură. Avea să fie învinuit de ucidere din culpă, vânătoare de vulpi fără autorizaţie, în mod neorganizat ş. a., pentru care a primit o condamnare de doi ani şi jumătate.

*     *     *

         În timpul detenţiei, Iancu a aflat că mama sa a murit de inimă rea înainte de Crăciun, făcându-şi neîncetat mustrări de conştiinţă, tatăl său îşi pierduse orice simţ de orientare în timp şi spaţiu, aflându-se internat într-un cămin de bătrâni, în timp ce soţia se mutase la un frate,  fiindcă nu a suportat singurătatea, iar gura satului găsea fel şi fel de explicaţii, fie legate de vulpe, fie de momentul vânătorii.

         Bucurându-se de dreptul la muncă, Iancu a lucrat mai întâi la grădina de legume şi zarzavaturi, apoi la ferma de animale ale penitenciarului. În bună măsură se afla într-un mediu propice lui, ceea ce îi alina dorul de casă şi de viaţa de altădată.

            În toamnă, alături de ferma de animale, primăria a construit un adăpost pentru câinii de pripas. Efectivul sporea zilnic, deşi necontenit o parte erau recuperaţi de foştii stăpâni în schimbul unui bacşiş, iar alţii erau adoptaţi de cetăţeni. O stare de rău l-a cuprins pe Iancu după ce a observat situaţia unora dintre vieţuitoare: unii fără o ureche sau cu un ochi scos, alţii în trei picioare, unul fără ambele picioare din spate, altul cu potloage de carne sfâşiată atârnând, alteori necuvântători trişti care refuzau să mai „prindă” câte ceva din puţina hrană „oferită” o dată pe zi, apoi la două zile sau chiar mai rar, sub pretextul că „nu mai sunt alimente şi banii s-au terminat”.

         Pentru economisirea sumelor alocate, administraţia a recurs la eutanasierea câinilor bolnavi. În acest scop, a apelat la conducerea penitenciarului  pentru a le delega câţiva oameni care „se pricep să injecteze substanţa letală”. Alături de alţii doi, a fost trimis şi Iancu.

            După un scurt instructaj prezentat de doctorul veterinar, cei trei au trecut la selectarea câinilor „îndreptăţiţi” să fie scăpaţi de chinuri, care erau sloboziţi din cuşcă, urmând ca îngrijitorii să-i ducă pe toţi într-un padoc, unde avea loc operaţiunea. Mergând pe un interval al adăpostului cu cuşti etajate pe stânga şi pe dreapta, în timp ce comenta cu cei din prejmă starea acelor animale, din capătul opus al adăpostului deosebit de lung, răzbătea până la ei un lătrat insistent urmat de urlete prelungite, care se distingeau de ale celorlalţi. Şi-a adus aminte de Diana, labradorul său credincios, când scăpase într-o groapă-capcană şi se manifesta la fel. Le-a relatat şi celorlalţi, încheind cu o presupunere:

            -Fac pariu că şi ăsta este tot un labrador!

            Continuând acţiunea, până să ajungă la capăt, le-a mai povestit:

            -Dar Diana mea a procedat la fel când eu eram în primejdie. Scăpasem într-un troian de zăpadă şi de ce mă zbăteam să ies, tot mai mult mă afundam, iar tovarăşul meu se afla pe partea opusă a dealului, amândoi urmărind un căprior şchiop. A încercat să tragă de mine, dar se afunda şi ea. Apoi, a urlat ca să fie auzită de tovarăşul meu, dar degeaba. Dintr-odată a rupt-o la fugă. Eu am rămas nemişcat, în timp ce ningea abundent peste mine. S-a întors cu camaradul meu, care m-a ajutat să ies din văgăuna aceea plină cu zăpadă viscolită.

            Apropiindu-se de capăt, Iancu şi-a aruncat privirea spre acel câine agitat.

            -V-am spus că e un câine labrador? s-a adresat Iancu celor din jur.

            Iar când acesta i-a prins privirea, a început să scâncească şi să se lingă. Iancu s-a îndreptat spre el. Câinele s-a înălţat cu labele până la plafonul cuştii, agitându-şi bucuros coada, scâncind şi lătrând uşor. Iancu a rămas ca de piatră şi lacrimile au început să-i curgă şiroaie.

            -Este Diana! a mai exclamat el cu glasul pierdut.

 Paznicii au deschis cuşca. Aceasta, în loc să alerge spre ieşire cum făceau ceilalţi, a sărit în braţele lui Iancu, înconjurându-i umerii cu labele şi aşezându-şi capul pe pieptul lui, sub bărbie, unde i se împreunau lacrimile, pe care ea i le-a lins apoi cu grijă.