Jurnal de scriitor aflat sub dictatura inspirației

Jurnal de scriitor aflat sub dictatura inspirației

de Dan Ionescu

 

 

Viața ca o… paradă (Editura Autograf MJM), așa cum se intitulează cea mai recentă carte a prolificului prozator Jean Băileșteanu, este o parafrazare a celebrei Viața ca o pradă. Subtitlul Jurnal de scriitor sub dictatură fixează coordonatele spațiale și temporale: România, perioada comunistă. În viziunea lui Marin Preda, viața, în manifestările ei mozaicale, de bine și rău, trebuia vânată; efortul depus, ca s-o desprinzi din tipare, era al vânătorului cumva aflat la ananghie (și din cauza condițiilor politice). La Jean Băileșteanu, indivizii au ocazia de a păși pe scenă (scena vieții) și de a-și etala, în voie, însușirile morale.

Al doilea sens: viața este un flux față de care putem încerca două atitudini distonante: de implicare, caz în care devenim actori pentru cei care stau în afara agitației, sau de meditație, ca în Glossă de Mihai Eminescu: „Tu așază-te deoparte, / Regăsindu-te pe tine, / Când cu zgomote deșarte / Vreme trece, vreme vine”. Ilustrația copertei, bazată pe lucrarea Arlechin a artistului plastic Marcel Voinea, amplifică ideile de hazard (zaruri căzute pe o podea în carouri de șah) și de rol, de mediu populat de măști: pe cortină sunt prinse două măști în dezacord, una marcată de grimasa râsului, alta, de aceea a plânsului, însă, în spatele lor, care este adevărata față? Dilema o suportă chiar mimica Arlechinului, împopoțonat cu fes caracteristic. Este loc și de joc deștept, de mutare strategică. Tabla de șah ne sugerează șansa de a fi sinceri și logici în mutările din viața noastră.

Ar mai fi și a treia variantă de interpretare a titlului, dedusă din conținutul propriu-zis al cărții: valența decisivă a evenimentelor nu se observă în timp ce le trăim din cauza emoției pretinse de actualitate. Până la urmă însă conștiința personajului erou va fi marcată de ecoul faptelor aparent simple.

Astăzi, a lăsa moștenire un proiect spiritual înfățișează un lucru destul de rar și greu de înțeles de către cea mai mare parte a lumii: autorul, trăind cu nădejdea că vor fi duse la bun sfârșit, cedează nepotului „toate proiectele mele, neîmplinite”. Ideea de continuitate, exprimată în Dedicație, ne aduce aminte de testamentele literare semnate de Ienăchiță Văcărescu în epoca preromantică, și de Tudor Arghezi, în perioada modernistă. Viziunea ultimului asupra artei scrisului, că mânuitorii de condei încearcă să imite fidel „ceea ce se petrece, de fapt, acolo, în brazda trasă de plug”, reprezintă punctul de plecare al celei de a doua povestiri din Viața ca o… paradă, despre o excursie efectuată la San Petersburg, în 1985: „În martie 1985, plin de emoții, m-am plimbat cam o săptămână de zile pe celebra stradă Nevski Prospekt. (…). Viața îți oferă, la tot pasul, câte subiecte, tot atâtea titluri. Problema e pe care le alegem”.

În Cuvânt… lămuritoriu, autorul face lumină asupra genezei cărții: „Inițial, această carte ar fi trebuit să facă parte dintr-un propus volum, mai amplu, (…) volum care ar fi trebuit să însumeze trei capitole: Dictatura politică, Dictatura economică și Dictatura inspirației, să mă laud, cum amintesc undeva în interiorul cărții, c-am trăit și eu, ca Pătrășcanu, sub trei dictaturi. Am întârziat mult cu acest volum până să-l public, tot așteptând de la CNSAS dosarul de urmărire informativă (DUI), fiindcă, în Dictatura politică, paginile sunt înțesate de povestea mea cu fosta securitate, vrând să mă verific, ca nu cumva să acuz pe cineva nevinovat, deși eu, în acest capitol, nici nu dau nume, nici vorbă așadar de vreo răzbunare (nu am în mine… acest sentiment), ci numai voiam să prezint o stare de fapt, o lume în care am trăit și peste care nu trebuie să trecem repede cu vederea”.

Jean Băileșteanu își subintitulează cartea Jurnal, dar pildele generatoare de subiect, sunt de multe ori, livrești, cu fir îndepărtat, într-o vreme a despoților care căutau soluții, oricât de elucubrante, de asigurare a autorității lor: „Se spune că un împărat odată a vrut să distrugă un popor. Adică să omoare pe toți oamenii care formau acel popor”; drumul de la o asemenea fixare în timp până la amănuntele contemporane e facilitat de reluarea opiniilor diverșilor înțelepți, dintre care, una, pe cât de adevărată, pe atât de cinică: „Nu e nevoie de atâta osteneală și de atâta sânge… Dacă îi omori scriitorii, și poporul e ca și mort”; uneori, filosofii cad în jocul stăpânilor și ceea ce nu ai fi crezut, iată, se întâmplă: e bine să te ferești de filosofi, de cei oficiali, am adăuga noi.

Din curentul paginilor răsfoite, apare ecoul suferinței, ca o fată morgana de care au nevoie, din empatie, însetații de adevăr, care, pierzând drepturi și slujbe, merg azi la vot, în urne distribuind speranța lor, nu buletinele în sine. Pentru aceștia scrie, ca orice scriitor adevărat, Jean Băileșteanu. Viața ca o… paradă este o carte pe care o poți citi în orice loc, în tren sau în bibliotecă, dar mai ales în cugetul tău.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *