La înapoierea lui Manu în București. Proză, de Ion R. Popa

LA ÎNAPOIEREA LUI MANU ÎN BUCUREȘTI

 

(Fragment din romanul PARFUMUL DE LAVANDĂ, Ed. Autograf MJM, Craiova, 2014, autor Ion R. Popa )

Ajungând la Bucureşti, Manu a trebuit să-l caute pe Petru, ca să-i înmâneze pachetul. S-a bucurat că l-a găsit în gară pe Achim, fiul adoptiv al lui Dae Firoiu, căruia i-a lăsat în grijă bagajul. Acesta avea o întâlnire cu tatăl său despre care nu ştia când se va produce.

            Apoi a vrut să vadă când va avea tren spre Oltenia.  Nu a fost chip să afle. Serviciile cefereului erau total paralizate de protestele feroviarilor pentru eliberarea celor arestaţi mai înainte. Nu avea decât să rezolve cât mai repede cu pachetul lui Petru, apoi să se întoarcă la Achim şi să pândească plecarea unui tren, fie şi marfar, în care să urce cum o putea.

            Petru fiind student la ”Drept”, înseamnă că acolo poate fi găsit, a presupus el, constatând că pierduse notiţa cu adresa exactă.

            Pentru Manu, Bucureştii, prin care doar trecuse de câteva ori, apărea ca un oraş zbuciumat, răscolit, cu trecători apăsaţi de griji şi nevoi, alergând de ici-colo, parcă, fără orizont.

            Parcurile umbroase, altădată neîncăpătoare, erau aproape goale. Ceea ce nu văzuse cândva, acum străzile erau bântuite de patrule de jandarmi ori ale poliţiei şi chiar ale armatei, care dădeau impresia că tot caută ceva şi nu găsesc.

            Trăsurile continuau să transporte aceiaşi domni sobri şi costumaţi, cu faimoasele pălării de Buhuşi sau doamne care se întreceau în toalete.

            Pe marginea străzilor, din locuri umbroase, se auzeau îndemnurile vânzătorilor ambulanţi de a cumpăra îngheţată, halviţă, covrigi, bragă…, cărora, când şi când, le dădea atenţie câte un client.

            Numai vânzătorii de ziare se bucurau de o desfacere mai mare, fiind solicitaţi chiar şi de cei din trăsuri, lumea fiind dornică de noutăţi cu privire la ieşirea din criză, de care erau consideraţi vinovaţi politicienii.

            Manu şi-a luat un covrig şi ziarul „Universul”, continuându-şi drumul.

            Ajuns la facultate dis-de-dimineaţă, a aflat că unii studenţi erau în examene, alţii ar mai fi avut cursuri, dar fuseseră suspendate. A fost îndrumat spre căminul studenţesc, unde se credea că ar putea fi găsit.

            La poarta acestuia a fost întâmpinat de doi jandarmi care îl flancau pe portar.

            -Îl caut pe studentul Lepădat Petru, a răspuns întrebării acestora, venită foarte repede.

            -Da, locuieşte aici, dar acum… lipseşte, a răspuns portarul oprit de unul dintre jandarmi, înalt şi slăbănog, care a preluat dialogul.

            -Dumneata cine eşti? Legitimaţia!

            -Sunt o cunoştinţă a lui, învăţător la Ţagani, şi merg acasă, în Oltenia; părinţii lui m-au rugat să-i înmânez acest pachet, şi Manu a ridicat coletul, ca să fie văzut, iar jandarmul i l-a şi smuls.

            -Ăsta se confiscă!

            -Dar de ce? Sunt doar alimente şi obiecte de îmbrăcăminte, poate şi niscai bani, a ripostat Manu.

            -Vom controla şi, dacă nu sunt materiale de propagandă, va ajunge la el, n-ai grijă!

            -Când? Urmează ca eu să plec spre casă şi ar trebui să vorbesc cu el.

            -Asta nu decid eu, dar, până când şeful nu controlează pachetul, nu pleci nici dumneata!

            -Nu înţeleg ce se întâmplă, vă rog să-mi spuneţi cu ce am greşit? De ce nu-l chemaţi, cum v-am rugat, pe acest Petru, că e pachetul său?

            -Nu ne înveţi dumneata ce avem de făcut! Aşa că, treci încoace, stai pe scaunul ăla şi nu ne da de furcă! Altfel, te legăm, să ştii!

            Postul de pază funcţiona într-o clădire lungă, la marginea incintei căminului, paralelă cu trotuarul, spre care se deschidea o uşă, înăuntru aflându-se o masă, pe la capătul căreia fusese lăsat un loc de trecere, pe unde portarul tot intra şi ieşea. Manu s-a strecurat uşor şi s-a aşezat pe unul din cele patru scaune aflate la capătul încăperii.

            -Totuşi, nu îmi spuneţi ce se întâmplă? Eu căzui ca musca-n lapte, habar nu am de situaţie. Sunt pe drum de două zile. Doar coborâi din tren, lăsai bagajul cu un consătean întâlnit întâmplător în gară, mersei la facultate, de unde mă îndrumară spre cămin.

            Cel de-al doilea jandarm, cu un neg pe nas, care tot timpul notase ceva într-un registru, s-a întors către Manu şi l-a privit bănuitor.

            -De unde zici că vii, tinere?

            -De la Ţagani, judeţul Cetatea Albă.

            -De-acolo este şi acest Petru?

            -Da, sigur, l-am cunoscut astă-iarnă, când a fost în vacanţă, cu sora lui Marina, studentă tot în Capitală, la medicină.

            -Cu ce se ocupă părinţii lui?

            -Tatăl e profesor, dar acum are funcţia de primar, iar mama e imobilizată într-un scaun cu rotile.

            Cei doi jandarmi s-au privit semnificativ, săltând din sprâncene.

            -Pe acolo cum e atmosfera?

            -Ca la ţară, lumea e pe ogor sau cu vitele la păşunat, dar la ei mai este un liman, care le asigură bună parte din hrană, şi un şantier, unde îşi găsesc de lucru cei fără pământ.

            -Aşa de mare?

            -Domnul primar vrea să realizeze o bază de pescuit şi de prelucrare a peştelui pentru valorificarea superioară a acestuia, precum şi alta de agrement, folosind judicios şi eficient nămolurile tămăduitoare din zonă.

            -Ce muncitori foloseşte?

            -Cum am spus, localnici.

            -Idei comuniste au? D-alea venite de dincolo de Nistru…

            -Eu nu am întâlnit niciuna.

            -Dar legionare?

            -Nici din astea, însă nici nu m-au interesat.

            -Nu s-au dedat la crime, la distrugeri, nu au incitat la nesupunere?

            -Drept să vă spun, nu ştiu nimic, a preferat Manu să răspundă, deşi în minte îi veneau cele două înmormântări făcute de primar.

            -Chiar nu ştiţi ce este în ţară?

            -Se vede treaba că, având alte preocupări, în ce mă priveşte, nu ştiu.

            -Ce preocupări?

            -Mi-a murit logodnica. Acum ar fi trebuit să fiu împreună cu ea, mergând ca să o cunoască părinţii mei, şi Manu a lăsat capul în jos, ochii umezindu-i-se.

            -Din cauza asta porţi doliu?

            -Întocmai.

            În faţa cabinei portarului a oprit o patrulă de jandarmi:

            -Aveţi grijă, că trece şeful! Cum staţi, aveţi noutăţi? a avertizat şeful patrulei.

            -Nimic nou, în afară de dânsul care vine din Cetatea Albă şi îl caută pe un student care este sub stare de arest la ora asta. Voi mai întâlnirăţi ceva pe traseu? s-a interesat la rându-i jandarmul cu un neg pe nas.

            -Noi nu, dar echipa lui Arnăutu confiscă un maldăr de ziare.

            -De la cine?

            -De la un pârlit de vânzător ambulant.

            -Roşii sau verzi?

            -Avea de toate, şi peste el „Universul”.

            Nu au terminat discuţia aceasta ca să reuşească şi Manu să întrebe de ce e Petru arestat, că a şi apărut „şeful” de la Siguranţă, îmbrăcat civil. S-au ridicat şi au salutat toţi deodată. Numai Manu a rămas nemişcat şi acesta a observat.

            -Cu dânsul ce este acolo?

 Acelaşi jandarm i-a prezentat situaţia lui Manu, pe care

noul venit a urmărit-o cu interes. Apoi, i-a cerut portarului să deschidă pachetul.

            Acesta s-a conformat, dar nu a apucat decât să taie sfoara şi să desfacă puţin ambalajul că au şi apărut rufărie, prăjituri, un borcan cu miere, altul cu dulceaţă, o pereche de pantofi noi în care se găseau bani, pe care nu i-a numărat nimeni, şi un bilet. „Şeful” l-a citit, a zâmbit şi l-a pus la loc, ordonându-i portarului să închidă coletul cum a fost iniţial.

            -Până deseară va veni. A fost luată legătura cu comuna şi s-au confirmat toate cele declarate de tânăr. De fapt, din câte îmi dau seama, declaraţiile lui bat şi cu cele spuse de domnul învăţător, nu? şi l-a privit pe Manu de la care a primit confirmarea.

            -Domnule comandant, vă rog să-mi permiteţi să raportez! a intervenit Manu.

            -Spune, tinere!

            -Care a fost motivul arestării, dacă pot să ştiu.

            -În urmă cu câteva zile, la un control în dormitoarele studenţilor, în posesia lui a fost găsit „Cuvântul Studenţesc”, care fusese interzis nu de mult.

            -Chiar este o publicaţie subversivă? Nu aş fi crezut, a reflectat Manu cu voce tare, mirându-se.

            -Băiatul a declarat la fel, dar acolo se găseşte un material… verde. Culmea este că, la interogatoriu, unde s-a dovedit foarte sincer, băiatul a părut mai îndată cu idei roşii. Probabil că încă nu e decis. Aşa că, dacă vrei să-l ajuţi, anunţă-i părinţii ca să ştie ce au de făcut cu odrasla lor. Mai ales că, din câte am înţeles, tatăl său este primar, nu?

            Manu l-a asigurat pe comandant că aşa va face. Ba, l-ar convinge pe Petru să nu se amestece în treburi de-astea, aşa cum i-a cerut şi tatăl său înainte de a fi mers la studii. Apoi, a primit încuviinţarea să plece.

            -Dar pachetul?

            -Poţi să-l iei sau să rămână aici şi dânsul – arătând spre portar – i-l va înmâna când o să vină. Ceea ce i-a pus mămica acolo îi va prinde bine după acest arest.

            -Să-l iau şi să-l duc surorii lui, la medicină? Nu credeţi că ar fi mai bine? Nu aţi mai avea grija acestuia.

            -Uite că nu am ştiut că are o soră în Capitală, a fost surprins  „comandantul”.

            -Venea o fată câteodată şi întreba de el, dar nu am crezut. Multe spun că îşi caută „fraţii” sau „verişorii”, aci la noi, a adăugat portarul.

            -Faci cum vrei, medicina nu e pe raza mea de activitate, dar nu te sfătuiesc! Acolo va fi altul care te cercetează şi o vei lua de la început. Nu se ştie cum se va termina.

            Manu a intrat la idei: „Poate că are dreptate…  şeful! Dar ce interes ar avea să mă sfătuiască de bine!?”

            -Eu vă garantez că va primi pachetul, a intervenit portarul.

            În cele din urmă, Manu s-a lăsat convins, mai mult pentru a nu-i jigni pe oamenii legii cu neîncrederea lui.

            Ajungând în gară spre prânz, l-a găsit pe Achim în acelaşi loc, pe o bancă, la capătul îndepărtat al peronului, unde gardul de zid lăsa locul altuia de sârmă împletită, dincolo de care creştea o salcie rămuroasă.

            -Mă temeam că n-o să te mai găsesc! a fost plăcut surprins Manu. Iartă-mă că întârziai atâta, dar…

            -Nu are nimic. Dar ce,  păţişi ceva?

            -Vai de capul meu! Puteam să fiu arestat. E poveste lungă, ţi-o spun în tren.

            -Eu nu ştiu dacă o să merg, fiindcă nu veni tata.

            -Dar ce, nea Dae a lăsat drumul codrului şi a apucat pe-al oraşelor, ba chiar al Capitalei?

            -Uite, ţie o să-ţi spun, şi s-a uitat în jur, a muiat vocea şi a început: E nevoit. A intrat în hâră cu nişte cuiburi de legionari dinspre Dunăre, şi acum au dat ăia sfară-n ţară de-l urmăresc ca să-l omoare. Iar el nu mai are ceata de altădată, a rămas singur. Cică l-ar fi prădat pe un şef de-al lor din părţile alea. Pe cel ajutat după prădarea celui bogat l-au şi căsăpit şi i-au pus foc la casă.

            -Ei, lasă! Dar ei cum au aflat?

            -Ori acel sărac a scăpat vreo vorbă, ori ei şi-au dat seama când ăsta – nevoiaş, cu cinci copii, de nu avea nici după ce bea apă că-i arsese stogul la arie – a apărut cu boi, car, plug, grapă… Or fi pus mâna pe el, l-au bătut până când a recunoscut.

            -Şi acum ce face?

            -Trebuie să dispară din calea lor, că singur nu face faţă, şi să-şi mute vatra acţiunilor. De lăsat, nici vorbă! Zice că lui i-a spus Maica Precista, în vis, că el pentru asta este lăsat pe Pământ, să fie de folos săracilor şi să astupe gura lacomilor, a ălora de nu se mai satură de avere.

            -Păi, în cazul ăsta, îţi dă ţie întâlnire într-un loc aşa aglomerat, unde nici nu te gândeşti cine te poate recunoaşte? Exact cum se întâmplă de dimineaţă cu noi doi, nu?

            -El nu apare aici, ci îmi fluieră de la salcia-ceea, şi a arătat cu mâna peste gardul de alături.

            -Ajunge călare până aici?

            -De obicei, nu. Lasă calul la marginea oraşului.

            -Nu aş fi crezut ca nea Dae să ajungă să se ascundă de cineva, în afară de potera puterii, s-a mirat Manu, ceea ce nu i-a plăcut lui Achim.

            -Asta nu durează mult. Doar până îşi face ceată şi îi lichidează pe-ăştia de sunt pe urmele lui.

            Trecuse de mijlocul zilei. Manu îşi făcea socoteala unde să meargă pentru a mânca ceva. A observat însă că peste câteva linii mai încolo, grupuri de oameni se îngrămădeau la un tren care tocmai fusese garat. A alergat şi el. Era un personal de Timişoara. S-a întors în grabă, şi-a luat bagajul şi rămas bun de la Achim, s-a îndreptat spre unul din vagoane şi a reuşit să se agaţe, după care a fost ajutat de către cei de sus să urce de pe scară, ei crezând că vine din armată, după cufărul său de campanie.

            Până la coborâre, nu a angajat nicio discuţie. Doar i-a ascultat pe alţii, în timp ce privea prin fereastra vagonului lanurile nesfârşite de grâu ce începuse a pierde din verdele de până atunci. Fâşii destul de late erau ocupate de culturi de orz, pe alocuri recoltat. Dar cele mai multe şi mari suprafeţe erau acoperite de lanuri de grâu, al cărui spic, după cum explica un hâtru din lumea satelor, începuse a se ruşina în faţa fratelui său, orzul, care i-o luase înainte în drumul spre hambar, şi, de aceea, începuse să lase capul în jos. „Adevărul este că recolta frumoasă îi înveseleşte pe oameni, cari i-auzi ce creează!” şi-a zis el.

            Au urmat lanuri de porumb şi de floarea-soarelui, în „curele” al căror capăt nu se zărea, unele fiind şi foarte late.

            Trenul având staţii destul de dese, mulţi călători au coborât şi mai  puţini au  urcat. Manu s-a trezit invitat pe un scaun care fusese evitat de alţii, având o stinghie ruptă de la şezut.

            -Loturile astea mari aparţin unor bogătaşi, a afirmat acelaşi care îl invitase pe scaun.

            -Da, fiindcă ei sunt baza de aprovizionare atât pentru fabricile de bere, de untdelemn, de pâine, cât şi pentru şlepurile care merg la export, i-a răspuns altul în salopetă.

            -Aşa este. Micii proprietari abia îşi agonisesc cele necesare traiului de pe ogoarele lor mărunte, l-a aprobat şi l-a completat altul. Dar bucăţile lor de pământ nu sunt pe aici, că i-ar încurca pe-ăştia marii. Care erau aci au fost înghiţite de cei bogaţi, cari le-au dat în alte părţi, mai râpănoase.

            -Asta numai dacă nu au intrat în cooperative agricole, care sunt foarte rentabile, şi pentru unii, şi pentru alţii; unele suprafeţe de-astea mari, de le lăudarăţi, ar putea fi ale unor cooperative, a adus altul o lămurire.

            Trenul a ajuns pe lumina zilei. Manu a luat o trăsură din gară şi a ajuns la Unchiul său, Savu.

            Acesta era vesel şi s-a lansat imediat în discuţii, fiind interesat de situaţia de dincolo de Prut. Manu a observat veselia sa şi s-a gândit asupra explicaţiei, ca să nu-l supere cu ceva.

            -Ce face tuşa?

            -Este bine. Am găsit un doctor care mi-a promis că o va face sănătoasă. Acum este la băi.

            -Cum stai cu construcţia casei?

            -Nesperat de bine. Nici nu mă gândeam că va merge atât de repede. Las să se usuce ultimele straturi pe căldura verii şi, la toamnă, ne mutăm în casă nouă. De lucru mai e puţin la interior, la terasa de la etaj, dar şi spre stradă, unde va fi prăvălia. Vreau să torn o tejghea din aia înaltă, acoperită cu marmură, ca la americani, de fuge paharul de la un capăt la altul.

            -Vrei să lansezi o nouă modalitate de a servi? Câştigi clientelă mare, să ştii!

            -În munca asta, îmi place curăţenia şi rapiditatea în servire. Nu trebuie să aştepte clientul până când i se lungesc urechile şi i se fac ochii ca la melc, tot urmărindu-te! Iar după ce ajungi târziu la el, să găsească  ţoiul cu amprentele de căneală ale altuia. De-aia fug clienţii de la unii.

            La rândul său, Manu l-a informat despre situaţia lui, despre cele întâmplate cu Irina, dar şi despre ce a păţit în Capitală, punându-l pe gânduri.

            -Trăim vremuri încurcate rău de tot! a tresărit el. Lumea combatantă politic s-a grupat la cele două capete: la stânga, dar unii au trecut dincolo de ea, şi la dreapta, şi mult peste asta, mijlocul rămânând cam neputincios, fiindcă ăştia au treabă, sunt cu munca. Să vedem încotro or lua-o votanţii, că trag de ei şi unii, şi alţii, nu se lasă deloc, ba chiar forţează.

            -Dumneata ce crezi, cum se va termina?

            -Lupta asta o să fie lungă. Dar acum, cei de stânga sunt slabi, unii nici nu au baza în ţară, se mai ceartă între ei. Cei de dreapta au minciuni mai atrăgătoare, uşor de crezut, că omul crede îndată ce-şi doreşte, dar unii stau rău cu guvernul, chiar cu regele şi ăştia nu vor izbândi niciodată, fiindcă politica nu se face cu bâzdoaca, oricât ar fi de murdară.

            -Păi cei de stânga nu sunt în afara legii?

            -Lasă-i pe-ăia de-au dat peste margini ca pâinea din căpistere când are drojdie prea multă. Fermentul, ăla e de vină, tot ăla îmbată omul. Vezi tu, Manule, să nu uiţi asta cu fermentul!

            -Eu nu mă refer la cei cari au întrecut măsura, ci la cei mulţi.

            -N-ai văzut câte partide au? De-aceea consider că, cel puţin deocamdată, tot centrul va câştiga în politică, cei cari au calea de mijloc, de n-au trecut şanţul, nici spre stânga, nici spre dreapta. Asta cred eu, dar poţi să ştii?! Uite că ne luarăm cu vorba şi ţie ţi-o fi foame, doar vii de pe drum…

            -Ce fac copiii, sunt bucuroşi de vacanţă?

            -Daaa! I-am şi trimis la ţară, la cumnatul Iordache şi cumnata Ruxandra. O să-i găseşti acolo. Dar tu cu ce pleci?

            -O să mă duc dimineaţă la barieră şi găsesc o ocazie, măcar să pun bagajul. Acum şi la noapte aş vrea să mă odihnesc, că sunt pe drum de trei zile aproape.

            -Dacă ajungeai ieri, te duceai acasă cu învăţătorul Crângaşu. A fost cu trăsura, a tras la cumnatu Fănică, în Căldărărie. Pe copii cu el i-am trimis.

            -Cu ce ocazie a fost în Oraş?

            -Şi-a luat fetele în vacanţă. Asta mare e la normală şi cea mică la „Regina Elisabeta”. Mi s-a părut cam supărat. Cred că una dintre fete nu a încheiat prea bine anul. Dar asta e treaba lor. Hai să mâncăm! Pe urmă te odihneşti în linişte, că eu trec în prăvălie.

            -Ziceam că plec astăzi, dar tot mâine mi se pare mai bine, se tot gândea Manu.

            – Dacă nu pleci astăzi, aş avea şi eu timp să pregătesc ceva ca să iei cu tine pentru cei mici.

            -Sigur că da!

Un comentariu la „La înapoierea lui Manu în București. Proză, de Ion R. Popa

  1. Exerciții la prima vedere

    Cin’ ți-a cusut, câmpie, ștergaru-nflorat?
    Dealule, livezi cin’ ți-a croșetat?

    Munte, -n hlamide-brazi, cin’ te-a îmbrăcat?
    Omule, cui mulțumești că-n Rai ești împărat?!…

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *