Maria-Ana Tupan: Cum s-a impregnat modernismul de psihologie
de Ştefan Vlăduţescu
Prin volumul „Modernismul şi psihologia. Încercare de epistemologie literară” (Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009), profesoara universitară Maria-Ana Tupan îşi continuă periplul tematic, metodologic şi investigativ în aceeaşi notă de mutare a centrului de interes. Miza zetetică (de cercetare) a cărţilor sale a fost fixată de fiecare dată într-un alt cartier general de comandă metodologică, de la poetică, deconstructivism, dezbatere conceptuală, literatură engleză, istorie şi teorie literară se ajunge acum la epistemologie literară. Precum toate celelalte studii şi cel prezent se derulează sub incidenţa distingerii şi clarificării unei probleme cu emergenţă pe zona concretului, de această dată „interesează corelaţia dintre câteva repere literare ale modernismului şi istoria ideilor psiho-filosofice contemporane” (p. 9). Atât reperele literare, cât şi cele din domeniul psihologiei, filosofiei şi logicii sunt personalităţi iniţiatoare de idei şi care s-au impus în epoca de apartenenţă.
Pe de altă parte, contribuţiile ideatice au generat în cadrul paradigmelor epistemologice standarde canonice şi practici discursive de amplă influenţă. Cum ideile sunt împreună cu teoriile, axiomele, postulatele, legile, teoremele, conceptele şi categoriile elemente esenţiale în practica şi procesul cunoaşterii şi cum, în general, prin epistemologie se înţelege, în primul rând, ansamblul problemelor privitoare la cunoaştere, iar, în al doilea rând, opiniile întemeiate şi în mod legitim adevărate, se poate spune că efectele iradiante ale ideilor psihologice în concretul literaturii fac obiectul unei epistemologii literare. Printre cei ce pot fi enumeraţi ca autori ce s-au preocupat de fenomene de epistemologie literară sunt R. Barthes (pentru identificarea de construcţii istorice, conjuncturale sub stratul de aparenţe al naturalului), M. Foucault (pentru cercetările în legătură cu „epistema”, „arheologia cunoaşterii”, „genealogia ideilor” şi situarea operei individuale prin raportare la reţeaua de limbaje instituţionalizate), Julia Kristeva (din perspectiva resuscitării dialogismului şi a reflecţiei despre relaţia limbaj-formaţiune socială) sau J. Derrida (pentru ideea că „nu există nimic în afara textului” şi investigaţia asupra modului cum indivizii nu pot sesiza viaţa socială decât prin limbaj).
Un fenomen de epistemologie ltierară asupra căruia se opreşte demersul de cercetare îl reprezintă conceptul de canonizare. Aceasta este înţeleasă ca „exerciţii de genealogie a operei literare şi de situare în tradiţie”. Miezul tare al funcţionării practice a conceptului este constituit de actul de canonizare, acea întreprindere de calificare ce face incidente categorii precum „epocă literară, generaţie, gen literar, curent, coduri, formaţiune de discurs” asupra unor cazuri individuale de autori şi opere.
Gândirea modernităţii are loc sub figura unui „canon modernist” (p. 37). De acest canon se leagă apoi întreaga dezbatere în care atenţia se concentrează asupra a „câteva repere fundamentale ale psihologiei din perioada 1880-1930 care au constituit un fel de boltă epistemologică a modernismulu literar, deoarece în funcţie de ele au fost construite spaţii ficţionale, personaje, limbaje şi procedee retorice” (p. 40).
Personalităţile psihologiei ce se înscriu ca repere sunt: Wilhelm Wundt, Alfred Binet, Gabriel Tarde, Sigmund Freud. Aceştia fac ca psihologia, dintr-o ştiinţă de mâna a doua, să devină una cu o influenţă decisivă în plan social, dar mai ales în planul epistemologiei literare. Această mutaţie este vizibilă în modul în care psihologia constrânge pe prozatori să renunţe la retorica pozitivist-realistă şi să-şi edifice discursul romanesc pe o comprehensiune aprofundată a mişcării atenţiei între aşa-zisa realitate istorică şi realitatea mentală. Perspectiva obiectivă devine subiectivă, iar locul controlului narativităţii se fixează în conştiinţă. „Personajele prozei moderniste, se arată, ca şi vocile poeziei, sunt centre de conştiinţă” (p. 21). Se produce sciziunea dintre obiectul cunoscut şi subiectul cunoscător. Psihologii aduc în recuzita unor romancieri ca Virginia Woolf, James Joyce, L. Rebreanu, M. Proust, M. Eliade, elemente de conştiinţă emergentă precum autoanaliza, introspecţia, stările de conştiinţă, simptomele unor afecţiuni psihice, empatia, monologul interior, intenţionalitatea. De asemenea, ajută la articularea, structurarea şi configurarea poeticii specific simboliste prin preluarea conceptului de sinestezie şi funcţiile simbolice ale imaginii senzoriale. Se fundamentează astfel estetica modernistă.
Cel care prin scrierile sale a transformat Psihologia din „Cenuşăreasa Antropologiei lui Kant în Regina Ştiinţelor Spiritului” (p. 14) şi a creat „o anumită omogenitate metodologică şi terminologică, atât în filosofie, cât şi în estetica sau manifestele avangardiste între perioade moderniste este Wilhelm Wundt. Cercetările acestuia au vizat clarificarea mecanismelor perceţiei. El a preluat noţiunea de „reprezentare” de la Kant şi a adaptat-o teoriei sale a paralelismului psihofizic, a impus ideea că reprezentarea constituie unica expresie a relaţiei dintre „conştiinţă şi lumea exterioară”: în cadrul ei are loc întâlnirea dintre interioritate şi exterioritate. El conchide că „îndepărtarea de datele imediate ale conştiinţei, amestecul de impresii exterioare şi stări mentale interioare caracterizează sentimentul estetic”. Pe de altă parte, Wundt constată că unele sentimente şi senzaţii se întreţes în cadrul unor reprezentări ce nu-şi găsesc adevăr decât în limbă şi nu corespund unor realităţi exterioare, acestea sunt reprezentări sinestezice: „sunete, colorate”, „tonuri de culori” etc. Prin aceasta, Wundt stabileşte, arată profesoara Maria-Ana Tupan, „temeiul epistemologic al tropismului sinestezic practicat de simbolişti” (p. 44). Mai mult, el ajunge „sursă epistemologică a modernismului estetic, începând cu impresionismul şi simbolismul şi sfârşind cu irizările târzii de la mijlocul secolului trecut” (p. 36). În eseul său programatic „Modern Fiction”, Virginia Woolf constata că acum psihologia oferea prozei de tip nou „modele de simulare după care erau construite personaje şi lumi ficţionale” (p. 13).
O contribuţie substanţială la epistemologia literară modernistă are şi Gabriel Tarde. Acesta face constatarea că oamenii se influenţează reciproc, unii inventând, iar alţii imitând (legea imitaţiei). Efecte în literatură are şi observaţia sa că oamenii inteligenţi îşi însuşesc psihologia masei de oameni în care sunt integraţi.
Un reper important este şi Alfred Binet care arată că elementul fundamental al spiritului este imaginea. În mintea unui subiect imaginile se conexează după structura unui silogism formal, realizând, totodată, un surplus de cunoaştere. Imaginile coprezente sunt îndeajuns pentru a declanşa reflecţia. Pe de altă parte, o imagine prezentă poate resuscita din memorie o imagine similară. „Tezele lui Binet, se subliniază, au oferit imagismului poetic şi romanului fluxului conştiinţei un temei epistemologic, îngăduindu-le să treacă drept aplicaţii ale noii filosofii a cunoaşterii (p. 53).
Psihanaliza lui S. Freud a avut un impact important nu numai asupra literaturii, ci în planul ştiinţei, căci urmându-l pe Peter Büttner împreună cu profesoara Maria-Ana Tupan achiesăm la ideea că şocul întâiului război mondial a făcut ca „dintr-o practică şi un discurs neglijat”, psihanaliza să devină „o specialitate recunoscută în medicină” (p. 66).
Pe teren românesc, o figură ce se poate înrăma în tabloul psihologilor menţionaţi este Nicolae Vaschide. Student al lui A. Binet, românul face o carieră strălucită în linia psihologică Wundt-Tarde-Binet. În colaborare cu Cl. Vurpas scrie lucrarea „Analiza mentală” în care arată că modul specific uman de a fi în lume îl reprezintă „analiza mentală, auto-analiza” (p. 60). El aduce în similitudine analiza mentală cu mersul printr-un labirint: un individ normal îşi va croi drum (căci mintea sa deţine controlul asupra proceselor de sinteză), dimpotrivă, mintea bolnavă se va rătăci.
De asemenea, în spaţiul nostru sunt evocaţi E. Lovinescu pentru modul cum a fundamentat legea sincronismului pe legea imitaţiei a lui G. Tarde şi Nicolae Balotă, primul care la noi sesizează „o relaţie între programe estetice şi psihologie”. În linia psihologismului unor M. Proust, V. Woolf, J. Joyce este situat Vasile Voiculescu, cunoscător al psihologiei lui Wilhelm Wundt, William James şi Nicolae Vaschide.
Fiecare dintre palierele de epistemologie literară configurat în jurul câte unui reper este coroborat cu exemple din romane de Proust, Wolf, Joyce, Eliade, Rebreanu, V. Voiculescu ş.a. Astfel, eseul de epistemologie literară impune argumentat o perspectivă temeinică, robustă şi memorabilă în legătură cu interrelaţionarea, convergenţa în câmpul larg al cunoaşterii umane a actelor de investigare psihologică şi a celor de cunoaştere estetică.
Cartea demonstrează convingător ipoteza de pornire că unii dintre marii psihologi au influenţat decisiv curentul funcţional din curgerea epistemologiei modernismului literar. Firul legitimării punctului de vedere de bază este păstrat în limitele unei coerenţe şi unei coeziuni nu greu de sesizat în deplasarea raţionamentului pe vârfurile unor temeiuri de parcurs: fiecare reper este înregistrat ca un temei, iar toate temeiurile la un loc converg în efectul de legitimare.
Ca originalitate ideatică şi ca macroinferenţă, cartea face evident ataşamentul pentru gândirea actului de cercetare ştiinţifică în văzul lumii: roţile logicii funcţionează la vedere, fiecare asumpţiune, fiecare aserţiune, fiecare enunţ este probat. Învăţăm de aici despre ce înseamnă înţelegerea profundă a psihologiei şi a literaturii, despre cum să ne angrenăm cu exactitate puterea analitică în fundamentarea unei ipoteze şi cum să dăm coerenţă unei idei. Alături de virtuţile ideaticii, cartea atrage şi prin eleganţa şi dezinvoltura scriiturii, prin formulări de multe ori revelatoare şi memorabile.
Operă de sinteză, stând departe de foiletonism, „Modernismul şi psihologia” este valoroasă atât prin originalitatea temei, prin rigurozitatea limpede a discursului analitic, cât şi prin puterea de creare a unui flux al argumentelor cu convergenţă într-o teză teoretică şi având iradiaţii în practica literară.