Mihai Uţă: Cum ni se adresează Maimonide
de Ştefan Vlăduţescu
În cadrul proiectului său de recuperare şi promovare a valorilor filosofiei româneşti, dr. Adrian Michiduţă retipăreşte ediţia princeps a monografiei din 1935 lui Mihai Uţă dedicată lui Mose Maimonide. Cartea (Mihai Uţă, „Mose Maimonide”, Craiova, Editura Aius, 2011) se constituie într-o ediţie critică şi se bucură de un pertinent studiu introductiv, de note şi bibliografie întocmite de editor. Iniţial, Mihai Uţă publică în două numere succesive din revista „Atheneum”, 3 şi 4, din 1935, două studii „Maimonide” şi „Filosofia lui Maimonide”. În acelaşi an, întrucât se împlineau 800 de ani de la naşterea lui Mose Maimonide (1135-1204), el conexează şi completează articolele, tipărindu-le drept studiu, la Editura Alexandru Pasere.
Monografia se constituie din trei capitole. În „Introducere” se realizează o punere în temă în ce priveşte iudaismul, raporturile sale cu mahomedanismul şi locul filosofiei lui Mose Maimonide în dezbaterea de idei din epocă. Opera lui Mose Maimonide este evaluată preliminar ca „cea mai armonioasă conciliere a religiei iudaice cu filosofia aristotelică” (p. 38).
Capitolul al doilea prezintă „Viaţa şi opera” lui Maimonide. Născut la 30 martie 1135 la Cordoba, Spania, ca fiu al unui cărturar şi ca urmaş în generaţii de medici şi rabini. În 1159, împreună cu familia se mută în Maroc, iar apoi, în Palestina şi Egipt (aici moare în 1204). În acest interval, el se pregăteşte pentru medicină şi o profesează cu succes. Totodată, aşa cum specifică Mihai Uţă, viaţa lui „se împrăştie în opera sa”. Scrie atât cărţi de medicină, cât şi cărţi de filosofie, de scolastică. Se preocupă în paralel de „astm”, de „medicamente”, de „boli de nas şi e gât”, de „reumatism” şi de chestiuni filosofice. Problematica filosofică este extinsă, de la ontologie la gnoseologie, de la etică la logică. Filosofia sa nu alcătuieşte totuşi un sistem. Cărţile sale fundamentale sunt „Călăuza sănătăţii”, respectiv „Călăuza rătăciţilor” (Mihai Uţă îi spune „Călăuza nehotărâţilor”).
Al treilea capitol îl constituie „Doctrina” şi el reprezintă partea cea mai consistentă a cărţii. Două sunt premisele de la care se porneşte. Prima este că „rostul cugetării scolastice este găsirea unui acord între credinţă şi raţiune, este încercarea de a contopi teologia şi filosofia într-o doctrină coerentă”. Este premisa conceptual obiectivă. Ea reprezintă coordonata calificativă.
Cea de-a doua premisă este una istorică şi concretă, explicativă: „Problema spirituală a vremii şi societăţii în care a trăit Maimonide se punea în termenii următori: credincioşii care adânceau filosofia se opuneau la convingerea că adevărurile descoperite de raţiune se află în contradicţie cu adevărurile revelate; conştiinţa lor impunea o alegere: să urmeze căile raţiunii sau să rămână la adăpostul credinţei tradiţionale” (pp. 88-89).
Cartea fundamentală a lui Maimonide este „Călăuza rătăciţilor” şi prin ea se vizează ca în cadrul sistemului de referinţă menţionat să se realizeze convergenţa. În ce priveşte scopul cărţii, Maimonide arată că acesta este dublu. Pe de o parte, este de a fi o călăuză în a-i edifica pe cei rătăciţi între adevărul credinţei şi adevărul raţiunii. Pe de altă parte, este „de a explica alegoriile foarte obscure care se întâlnesc în cărţile profeţilor, fără ca ele să fie prezentate ca atare, pe care însă ignoranţii şi nechibzuiţii le concep în sensul lor exterior şi nu-şi dau seama că au un sens esoteric”.
Abordarea lui Maimonide este una unificatoare: filosofia trebuie să probeze că dicotomia celor două adevăruri este una iluzorie şi nelegitimă. Asumpţia sa principală este că nu există decât un singur adevăr. Temeiul primar al acesteia constă în faptul că intelectul nu deţine surse gnoseologice care să obţină două tipuri de cunoaştere aflate în contradicţie. Temeiul secundar este că cele două mijloace de a sesiza adevărul sunt convergente, consistente şi colaborează. Mihai Uţă precizează în acest sens: „Contradicţia între credinţă şi raţiune e absolut aparentă; ea decurge din termenul prin care se exprimă fiecare, iar nu din semnificaţia reală a adevărurilor”.
Adevărul unic al credinţei şi al raţiunii prezintă două sensuri: unul manifest şi altul ascuns. Ambele sunt raţionale. Neînţelegerea, se susţine, provine din faptul că unii filosofi au căutat identificarea adevărului raţional cu adevărul revelaţiei. Nu adevărul unic are o parte iraţională, ci unul dintre sensurile lui, cel ascuns, datorită impreciziei implică o doză de iraţional. Maimonide stabileşte astfel sensul raţional al revelaţiei. Faptul că niciunde adevărul nu este exprimat direct, franc face admisibil un sens obţinut pe cale iraţională. Modalitatea principală prin care iraţionalul sensului ascuns este adus în text, o constituie alegoria. Prin urmare, una dintre preocupările de unificare trebuie să se îndrepte spre înţelegerea şi explicarea alegoriilor.
Concluzia la care ajunge Mihai Uţă şi care este una comprehensivă este aceea că Maimonide dovedeşte că „raţiunea şi credinţa nu se opun şi nu se contrazic, merg pe căi diferite, însă năzuiesc către aceeaşi ţintă (…); metafizica şi religia, deşi pornite din puncte diferite, se întâlnesc şi se contopesc în aceeaşi aspiraţie”.