Mircea Pospai: Sub lumina Coloanei infinite. Cronică, de Constantin Zărnescu

m pospai

Sub lumina Coloanei infinite

 

Cunoscut de multă vreme ca reporter de teren şi editorialist, redactor la o instituţie devenită populară a Olteniei: Studioul Regional de Radio Craiova (specializat, cum se zice azi, în jurnalistică audio-vizuală), Mircea Pospai a devenit şi autorul unor apreciate volume de proză. Reținem câteva: MEMORIA BĂNIEI (legende istorice şi publicistică, 1985; reeditată în 2003); REÎNTÂLNIRE NEAŞTEPTATĂ (roman, 1986); CARIERA (roman, 1989); şi CASA DIN ALTĂ VIAŢĂ (roman, 2000; reeditată şi adăugită în 2010).

„CĂRUŢA MERGE MAI DEPARTE”, ultima carte a autorului, roman „politic-istoric” („Scrisul Românesc- Fundația Editură”, Craiova, 2012), este o viziune ironică, senzaţională, despre era comunistă, opusă, structurată în genul „romanelor” populare universale, cu personaje „aventuroase”, „picareşti”, „descurcăreţe”, în toate împrejurările vieţii. Substanţa întregii cărţi este viaţa întortocheată, bizară, contradictorie a unui copil de ţăran gorjean ajuns în vâltoarea vieții în timpul războiului și devenit, mai apoi, membru al partidului comunist. Copilul Tăsică fuge în lume şi devine copil de trupă, elev la școala pentru telegrafiști de război, la 16 ani; deși fusese primit la limită, de rahitic ce era, dezertează și se pierde în lumea unui București confuz, „slugă” la un hotel de târfe de lux; şi e sfătuit, după alegerile comuniste, din 1946, să-şi facă o „biografie de muncitor!…”. Devenind „lucrător (spărgător) la piatră” în Şantierul Naţional al Tineretului „Bumbu-Livada” (Bumbeşti-Livezeni – via Tg. Jiu-Petroşani), tânărul Tăsică beneficiază de experiența bucureșteană („este adevărat că fusese slugă, dar slugă la București”!) şi începe să se „orienteze” în noua lume „a unor promisiuni luminoase”; să vadă părţile „albe” şi „negre” ale unei „noi” societăţi, adusă de tancurile „eliberatorilor”; vede şi înţelege să tacă – asistă la minciuni teribile (spre ilustrare: dispariţia lucrătorilor „căzuţi în prăpăstii”, fără cruce şi îngropăciune. Vede gospodari, din sat, aruncaţi, noaptea, în închisori; sau trimişi la Canal).

Tăsică învaţă noi legi: „să răzbească”, în viaţă, cu vorba, răsucită, cocoloşită, „meşteşugită”; sau – „să înveţi să ascunzi adevărul” – „să nu-l vezi!”. Iat-o, o expresie „definitorie”: „Orice vorbă, scoasă pe gură, la spart de piatră, la Tunelul numărul șapte, la Şantier, îţi poate strica respiraţia!… Şi mişcările şi energia!… Orice cuvânt, scăpat greşit din gură, te face să înfunzi puşcăria!…”.

Ajuns „utemist”, Tăsică  învaţă să facă „propagandă” noii orânduiri, învăţând din ziarele ce-i cad sub ochi şi din unele cântece; spre pildă: „Să facem o ţară, ca o grădină”, cum zicea un poet într-un vers, care fusese calchiat după alt vers, din vremea războiului, unde apărea şi un grad militar: „să faci, căpitane o ţară, ca soarele…” etc! O altă lege, învăţată din mers, de personaj: „…roata (istoriei) se învârte mai departe pe drumul fără de sfârșit, ca orice roată, de căruță, de mașină, de tiribombă la bâlci, de tren, de ceas și așa mai departe. Mai departe? Cât de departe? Păi, până la capătul isoriei”.

Simbolul „picaresc” al cărţii e o căruţă, rechiziţionată de la un „boier” (gospodar) local, întoarsă, sănătoasă, din războiul mondial, naţionalizată şi pictată cu lozinca „aurită” a secerei şi ciocanului, pe loitre; ajunsă apoi în șantier, furată, după epoca șantierelor, și sechestrată vreo cinsprezece ani, cu vizitiu și cu cal cu tot într-o șatră de țigani, regăsită şi iarăşi folosită, inclusiv în viaţa electorală multipartinică, postrevoluţionară etc. Între vremi şi epoci, Tăsică îşi aminteşte cum ajunsese primar, într-un oraş minier, apoi activist „cu economicul” – convertindu-i pe cât mai mulţi la comunism. Toate, când, odată cu închiderea șantierului, tinerii „cu dosar bun” urmează să acceadă în funcţii şi răspunderi mai demne!…

Umorul (negru) e calitatea remarcabilă a romanului sciitorului Mircea Pospai. Tăsică trece prin încercări şi întâmplări teribile, ajutat când de „noroc”, când de „Ăl de Sus”. În urma unor momente de entuziasm proletar, propagandist cu influenţă, el este prezent activ atunci când urma să fie răsturnată, demolată Coloana fără sfârşit (din oraşul capitală de judeţ) pentru a „colecta şi depozita, patriotic, fiare vechi, pentru noua industrie! Printr-o minune, tractorul nu a putut-o da jos!…”

Toată partea a doua a vieţii sale, Tăsică îşi va reproşa „această îndrăzneală inconştientă!…”. Se spăşeşte, încercând să-şi „spele păcatele”. Şi trage, după 1989, o nouă concluzie, plină de umor (negru), aproape urmuzian; ce devine o nouă lege, într-o ţară plină de umor; iat-o: „Nici socialismul n-a fost de neînlocuit, dar nici capitalismul nu-i uşor de construit!…”.

Scriitorul Mircea Pospai îl surprinde, pe personajul său literar, la senectute, când se mai vedea, încă, în el, un monument de om, care nu s-a lăsat învins niciodată, asemănător cumva altui soldat al vieţii, zbătându-se „absolut pe toate fronturile” – Swejik „în războiul mondial”. Toată viaţa s-a „orientat” Tăsică şi s-a „descurcat”, păstrându-şi „influenţa”; şi a căzut în picioare!…

Graţie vârstei înaintate, de aproape 90 de ani, Tăsică trăieşte între vis şi realitate, chiar şi în timp ce îşi păzeşte monumentul funerar (dormind acolo, în cimitir); şi amintindu-şi, spălându-şi, mereu, trecutul – „stă de planton”, lângă monumentul său funerar-personal, care trebuie să fie şi să rămână „un simbol”; şi ce reprezintă, oare, el? – „Este un pui de Coloană infinită!…” Aceea pe care, cândva, Dumnezeu l-a ajutat să n-o poată dărâma şi demola!… Dormind şi picotind, însă, în cimitir, i-o furaseră ţiganii, cu aceeaşi căruţă, întoarsă din război – „căruţa istoriei” – ţiganii-romi, aspru privatizaţi în topirea fierului şi bronzului.

Umorul negru, esenţă estetică, este cea mai fascinantă realizare, în jurul personajului Tăsică al scriitorului Mircea Pospai. Atracţios, controversat politic, devenit „zidar onest” al Tranziţiei, Tăsică rămâne o figură umană şi legendară. Sunt de remarcat şedinţele şi „iniţierile” conduse de el; şi influenţa pe care o are, convertindu-i pe oamenii de vază, din zonă și nu numai. Conduce „singura organizație ţărănească, din lume, în tainele unui rit antic”, în care maistrul utilizează, la masa ritualică, aceeaşi mistrie, cu care repară zidurile casei sale; şi acelaşi ciocan cu care bate cuie în ziduri. Romanul Căruţa merge mai departe se încheie cu companionii săi, în şedinţă, pe esplanada hotelului particular „Cuibul rândunicii”, în vreme ce se desfăşoară o campanie electorală euro-parlamentară!

Nea Tăsică a supravieţuit, astfel, ca om şi personaj, tuturor epocilor prin care a trecut el. De la Swejik în războiul mondial, romanul ajunge la Tăsică în evul proletar – şi în nesfârşita Tranziţie, plină de austerităţi şi maleficie, galeria de personaje „populare-universale” şi „don-quijodeşti”, e de „neînvins” şi pare infinită, precum sunt romburile Coloanei neînvinse.

Această viziune romanescă şi humorescă de excepţie a făcut ca romancierul Mircea Pospai să ofere publicului probabil cea mai citită şi, am afirmat, populară carte a sa, într-o remarcabilă maturitate artistică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *