Mirel Brateş: Biografia imaginară ca posibilitate de a medita
de Ştefan Vlăduţescu
Scriitor polivalent, Mirel Brateş a reuşit atât în poezie, cronică literară, eseu, cât şi în proză. Al cincilea roman al său, „Alibi cu Rebecca” (Cluj-Napoca, Editura Limes, 2012) este unul remarcabil: prin experienţa existenţială pusă în discurs, prin fineţea tehnicii narative şi prin expresivitatea limbajului ce antrenează generarea de sensuri, semnificaţii şi înţelesuri.
În centrul construcţiei epice se află Rebecca Levin (Rivka Raveca Lungu). Armătura pe care se structurează romanul este una complexă. Instanţa auctorială angajează în demersul imaginativ două tipuri de cunoaştere. Este vorba, mai întâi, de o cunoaştere fragmentară şi convergentă. Aceasta are ca scop conturarea unui chip real al Rebeccăi: „încerc să adun un portret plauzibil al Rebeccăi – al femeii reale” (p. 11). Odată alcătuit portretul pasiv, el este însufleţit de idealuri, ratări, bucurii, suferinţe şi nefericiri şi pus „în rama unui tablou vivant”. Cunoaşterea epică multipolară formează cea de-a doua dimensiune investigativă. Dacă primul demers este unul constructiv, cel de-al doilea se arată a fi unul reconstructiv. Rebecca-portret se intersectează cu Rebecca-puzzle. Întâiul uneşte fragmente, secundul identifică şi completează fragmente. Eul epic constată că pentru tabloul de bază „lipsesc multe documente”. Prin urmare, Rebecca cea reală va fi proiectată la intersecţia portretului cu puzzle-ul. Munca de reconstrucţie permite imaginaţiei să se înalţe, căci „au dispărut, în timp, foarte multe piese”.
Materialele utilizate în fixarea chipului şi formulei existenţiale a Rebeccăi sunt variate. Chenarul este alcătuit de un jurnal pe care aceasta i-l transmite prin testament nepotului său, povestitorul. În fapt, de la avocatul Mosari Raghil, el primeşte o valijoară de carton în care se găsesc: jurnalul, acte, scrisori şi fotografii ale Rebeccăi. În al doilea rând, în demersul epic sunt integrate amintirile copilului-povestitor. Rebecca este cea mai mică dintre cele patru surori ale mamei povestitorului. În al treilea rând, sunt utilizate relatările doctorului Manuţiu, cel care a îngrijit-o în Israel pe Rebecca în ultima parte a vieţii acesteia. Finalmente, o sursă epică o constituie comentariile nepotului-povestitor în ce priveşte scrierea romanului şi veridicitatea jurnalului. Sub incidenţa acestei idei se desprinde că se consideră că romanul este scris „la două mâini” (p. 17). Este, pe de o parte, mâna Rebeccăi ce apare ca „scriitoare de literatură non-ficţională”. Ea relatează cu inteligenţă speculativă „poveşti grave şi istorii tulburi”. Modalitatea relatării este situată sub „o luciditate rea, sadic-rafinată, nepăsătoare, fără reacţii afective şi evadări filosofice”. Această tentă este indusă de incapacitatea ei de a se „eschiva de la acea dispoziţie exersată a spionilor – versatilitatea, răceala cinică, cinismul”. A doua mână este cea a naratorului care încearcă să evite „raţiunile morale”, să evoce adevărul şi să prezinte traiectul existenţial al unei fiinţe deosebite.
Rebecca este o femeie frumoasă şi cu aură de seducţie ce seamănă cu Isabella Rossellini. Inteligentă şi speculativă, deprinsă cu calculul, ea se lasă „purtată de istorie”. Trăieşte bucurii şi împliniri, ratări şi insatisfacţii. Poziţia naratorului este următoarea: „Să admitem, prin urmare, că Rebecca Levin este o evreică de alt soi, cu extravaganţe care fac parte dintr-o mulţime cu alte afinităţi: o cinică îndelung versată şi şcolită la principala agenţie de spionaj moscovită – pepiniera aceea teribilă a intelectului dur şi necruţător inclusiv cu sine”.
Linia existenţială a Rebeccăi este una de altitudine: colaborează cu Miliţia românească, se angajează în Miliţie (aici rezolvă în echipă câteva cazuri de rezonanţă), trece la Securitate, apoi la Paşapoarte, la Penitenciare, are unele legături cu KGB-ul şi cu Mossad-ul, iar în final se stabileşte în Israel, unde îşi găseşte liniştea şi sfârşitul. În plan emoţional, are o legătură cu un anume Damian, după aceea (în urma refugiului din 1941 cu familia în Uzbekistan) se căsătoreşte din iubire cu uzbekul Kemar. Se înapoiază împreună cu Kemar în România, el fiind numit funcţionar la Ambasade URSS la Bucureşti. Are o relaţie cu un general de Miliţie. Kemar moare la Bucureşti în condiţii neguroase, iar Rebecca pleacă în Israel.
Dincolo de trăirile sufleteşti şi uneori chiar prin intermediul lor se profilează o Mata Hari autohtonă, contributor în mai multe acţiuni de anvergură.
Marea realizare a romanului o reprezintă tabloul existenţei Rebeccăi Levin. Ea ajunge să fie unul dintre cele mai bine conturate personaje feminine din literatura română.
Per ansamblu, cartea este o plăcută experienţă de lectură. Mirel Brateş creează o perspectivă interesantă în ce priveşte tehnica narativă: utilizează biografia ca pe o posibilitate de a medita asupra unei structuri existenţiale. În varietatea materialelor ce dau senzaţia de autenticitate, romanul este unitar din punct de vedere stilistic. Imaginaţia şi invenţia epică sunt păstrate în limitele unei logici pe care cititorul o poate urmări. Este o bună carte, totodată melancolică, nostalgică şi realist-meditativă.