Monica Larisa Manafu: Între două lumi. Recenzie*, de Dan Ionescu

*Recenzie apărută în revista „Ramuri”, Nr. 7 / 2019

Între două lumi (Editura Contrafort, Craiova, 2019), de Monica Larisa Manafu evocă, după cum susține și titlul, două lumi, autoarea situându-se la mijloc: una a celor care au fost, alta a celor care vin. Tensiunile trăite de eul narativ sunt incomensurabile, iar pentru a le face față, le transferă în scriitură. Bine ancorată în realitate, prozatoarea descrie, în manieră balzaciană, cu destulă grijă pentru lectori (ca ei să înțeleagă mediul căreia ea îi aparține) camera unde se regăsește fotografia mamei Florentina: „chipul mamei nu-l cunoscusem decât dintr-o fotografie mai veche, pusă într-o simplă ramă de lemn și dată cu o vopsea aurie, ce aducea o strălucire rece, metalică”.

Perspectiva narativă este subiectivă – de aici natura confesivă a cărții. Mama este o prezență (asemănătoare ca statut cu Nechifor Lipan, din romanul Baltagul, de M. Sadoveanu) despre care se vorbește, mai mult la insistențele prozatoarei, căreia i se pare că, totuși, nu află suficiente amănunte, deși una dintre surse este chiar tatăl ei, pe care nu-l slăbește cu întrebările: „O dată, o singură dată, îi scosesem cu cleștele din gură câteva vorbe – într-o zi de Crăciun, îmi aduc perfect aminte – , vorbe rostite stângaci, cu poticniri, despre mama, anume că se cunoscuseră într-o vară, undeva la mare”. Echivalența numelor asigură, în cazul de față, transferul de sarcini, dinspre ceea ce ar fi trebuit să exercite mama (dispărută prematur), spre ceea ce întreprinde vecina apelată cu atributul „mama Flori”: „vecina fusese un adevărat noroc pentru mine căci, de când îmi amintesc eu, fusese mereu în preajma mea, un fel de a doua mamă, atât din cauza morții adevăratei mele mame și a prieteniei, a bunei vecinătăți care existase între ele, cât și a întâmplării prin care trecuse”.

Alte personaje, precum „nea Relu”, muncitor în fabrică, au optici decisive. Astfel, el o ademenește pe Lili, vecina de peste drum, sub pretextul că ar vrea neapărat un copil, pe care soția nu i-l poate dărui din motive medicale, că ar da mulți bani pentru asta „și ar fi atent toată viața cu ea (cu Lili, n.n.), că nu i-ar lipsi nimic, neputând să înfieze pe oricine, că nu se știe peste ce dai”. Evoluția evenimentelor este surprinzătoare, departe de intenția lui Relu, care, fără sprijinul unui amic adevărat, ar fi dat chix pe toate planurile: Lili nu era deloc resemnată statului de fată bătrână și manifestă nonșalanță în a lua viața pe cont propriu, în brațele altui bărbat și în perimetrul orașului Constanța.

Față de firul evenimențial, autoarea, și în calitate de personaj–martor, pare extrem de atașată, datorită valențelor materne, pe care, în ochii ei, orfană de mamă, le-ar fi îndeplinit oricare dintre femeile care-i acordau atenție.

Bine programată, acțiunea ține cititorul aproape de carte, iar Monica Larisa Manafu își confirmă vocația în proză.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *