Prof. Daniel Mocioi: Educația și ideea de globalizare

STUDIU: Educația și ideea de globalizare

 

Prof. Daniel Mocioi

 

 

 

De obicei tradiţia este un ansamblu de obiceiuri, credinţe, practici, păstrate şi transmise din generaţie în generaţie. Tradiţia este zestrea unei comunităţi, este dovada nivelului de viaţă în diferite perioade şi devine o componentă a identităţii. După cum individul educat se construieşte pe sine pe fondul unei zestre primite, tot astfel şi comunitatea se construieşte pe sine, progresează, se perfecţionează şi tinde spre o calitate superioară.

Prin sistemul educaţional al comunităţii – formal, nonformal, informal – se transmite creaţia materială şi spirituală a înaintaşilor. De aceea cunoaşterea tradiţiei şi evaluarea ei trebuie să fie unul dintre obiectivele politicii educaţionale, mai ales în sistemul universitar, unde specializările întăresc şi definitivează formarea noului intelectual.

Educaţia şi învăţământul sunt componente ale istoriei, culturii şi civilizaţiei. Sistemul educaţional al fiecărei comunităţi este marcat de tradiţie. Uneori forţa conservatoare a trecutului frânează sau întârzie schimbarea datorită reticenţei pentru nou. Putem spune că reformele într-un domeniu care e marcat de tradiţie, cum este cel al învăţământului şi educaţiei, se realizează greu şi din cauza concepţiilor tradiţionale. Tradiţia în domeniul învăţământului şi al educaţiei este o constantă la care trebuie să se raporteze iniţiativele moderne, înnoitoare.

A fi modern înseamnă a aparţine timpurilor prezente, a fi actual, a corespunde epocii. Tendinţele inovatoare, într-un domeniu sau altul, tendinţele de căutare a noului, a originalului, în sensul progresului, sunt considerate moderne. Din punct de vedere istoric, învăţământul şi gândirea pedagogică au trecut prin transformări înnoitoare sub influenţa dezvoltării economice, sociale şi culturale a societăţii. Fiecare epocă a adus elemente noi, de progres, faţă de cea precedentă. Primul şi al doilea război mondial sunt evenimente reper de care se leagă o serie de  schimbări sociale care s-au reflectat şi în sistemul de învăţământ şi educaţie în general.

Schimbările în domeniile vieţii sociale sunt provocări care solicită capacitatea individului pentru adaptare. Mobilitatea profesională determină, spre exemplu, necesitatea perfecţionării profesionale şi, uneori, a reconversiei profesionale. Este ştiut faptul că profesiile au dobândit un înalt grad de intelectualizare, solicitând din partea omului precizie, analiză critică, eficienţă, performanţă, creativitate. Ofertele vieţii culturale sunt numeroase şi complexe iar performanţele culturii ştiinţifice şi tehnice apelează la nivelul de înţelegere a performanţei creaţiei, a destinaţiei ei, încât nivelul intelectual elevat permite elaborarea răspunsurilor raţionale la provocările schimbării.

Profesorul îşi dobândeşte calificarea în instituţii specializate. Pe lângă obligaţii strict didactice, are importanta misiune de a-i forma pe alţii, de aceea trebuie să aibă ,,vocaţie de dascăl”. Multe profesii implică aptitudini dar cea de dascăl trebuie exercitată cu vocaţie. În cazul celui dedicat profesiunii didactice, cultura generală, cultura de specialitate, pregătirea psihopedagogică, deontologia profesională se bazează pe însuşiri general-umane, iar din îmbinarea acestora rezultă stilul personal, original, originalitatea  fiind elementul-reper al creativităţii.

Cercetările experimentale psihologice şi sociologice au creat noi temeiuri pedagogice. Progresul rapid al informaţiei şi al tehnologiei informaţiei a adus schimbări radicale în organizarea sistemului educaţional şcolar şi universitar, extraşcolar şi extrauniversitar, a deschis noi perspective interpretării fenomenului comunicării educaţionale, a optimizării învăţării. Mijloacele tehnice audio-vizuale, mass-media, multimedia, mediul realităţii virtuale, au deschis noi perspective învăţământului şi educaţiei. În ţara noastră nevoia schimbării s-a făcut pe fondul noii realităţi politice a statului de drept ce funcţionează pe principii democratice şi s-a dat startul desfăşurării mişcării de reformă în domeniul învăţământului şi educaţiei. Contextul înnoirilor în învăţământul românesc s-a creat prin mişcarea de reformă iniţiată după 1990, cadrul legislativ fiind oferit de Constituţie şi de Legea Învăţământului (1995), care a suferit unele modificări şi îmbunătăţiri, Legea autorizării şi acreditării universităţilor şi Statutul personalului didactic. Modernizarea învăţământului românesc este un obiectiv strategic şi vizează structura, conţinutul (curriculum), resursele umane şi managementul. Schimbarea modului de gândire şi a atitudinilor este o condiţie a eficienţei mişcărilor înnoitoare, dacă se operează asupra mentalităţilor învăţătorilor, profesorilor, părinţilor, administratorilor locali. Schimbarea modului de gândire şi a atitudinilor este o condiţie a eficienţei mişcărilor înnoitoare. Modernizarea învăţământului universitar se poate baza şi pe importul din străinătate a unor modele şi adaptarea lor la condiţiile concrete. Revenirea la concepţii şi practici tradiţionale va ţine cont de evitarea reluării unor practici care nu mai sunt de actualitate şi pot genera false modernizări.

Postmodernismul este doctrina negării tiparului, cenzurii, stereotipului, permanenţei, cauzalităţii, şi neagă excesele modernismului: depersonalizarea, înstrăinarea, intoleranţa. Din această doctrină s-a conturat un model teoretic, o nouă ordine socială, morală, deontologică, estetică, educaţională în care să domine valorile: libertatea, toleranţa, altruismul, originalitatea, performanţa şi interculturalitatea. Concepte ca: educaţia multilaterală şi armonioasă, educaţia totală, permanentă, globalizarea, fac parte din discursul reflexiv asupra educaţiei şi pregătirii universitare. Educaţia în postmodernitate ar putea avea următoarele direcţii strategice: democratizarea reală a învăţământului şi educaţiei, extinderea învăţării extraşcolare, dezvoltarea capacităţilor de adaptare la schimbare, asigurarea libertăţii de gândire şi exprimare, colaborarea internaţională. Direcţiile inovatoare referitoare la curriculum ar putea fi: reconceperea  programelor, extinderea posibilităţilor de alegere a disciplinelor opţionale şi facultative sau formarea profesorilor ca organizatori ai învăţării, ca manageri ai instruirii. Raportarea planetară, şi, în special, apartenenţa la Comunitatea Europeană, impune cu necesitate acceptarea realităţii multiculturale. De aceea, politicile educaţionale trebuie să stabilească linii strategice de acţiune multiculturală, să creeze facilităţi şi oportunităţi pentru cunoaşterea, acceptarea şi respectarea diversităţii culturale. Astfel, pentru a nu prelua nonvalori, trebuie  mai întâi fundamentată identitatea naţională şi trebuie asigurat mediul cultural-spiritual al comunităţii căreia îi aparţinem prin naştere şi prin străbuni.

Discuţiile în jurul ideii de cultură şi educaţie europeană nasc necesitatea unor precizări legate de realitatea diversităţii într-un spaţiu care tinde să devină unul european, unitar. Trebuie să avem în vedere faptul că  cele două aspecte  păstrează fiecare valoarea lui în încercarea de adaptare la cerinţele prezente. Aşadar, unitatea este necesar-valabilă, diversitatea este creatoare, unitatea trebuie să aibă un cadru real pentru a se manifesta, diversitatea nu iese în evidenţă dar lasă urme în istorie, unitatea este logică pentru că ţine locul de principii bine definite, diversitatea este o realitate istorică ce nu poate fi ignorată. Varietatea de stiluri artistice, de experienţe spirituale şi sociale, au impus o mentalitate în care majoritatea noilor teoreticieni văd o trăsătură esenţială a postmodernismului. La ceastă perspectivă au contribuit noile forme de comunicare, intensificarea dialogului dintre culturi, redescoperirea şi afirmarea culturilor şi schimbul  rapid de valori şi idei, care a fost favorizat de procesele de europenizare sau de globalizare.

În concluzie, în societatea modernă, în condiţiile exploziei informaţionale, educaţia formală – instituţională – nu mai poate deţine primul loc în pregătirea pentru viaţă a tinerei generaţii. De aceea scopurile, obiectivele, formele de organizare a instruirii şi educaţiei formale, curriculum, programa didactică, trebuie regândite, modernizate, având ca unic scop perspectiva unei educaţii permanente.

 

 

Bibliografie selectivă:

 

  1. Bîrzea , Cezar, Arta şi ştiinţa educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
  2. Cristea, Sorin, Pedagogie generală. Managementul educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
  3. Miclea, Mircea, Psihologia cognitivă, Casa de Editură Gloria, Cluj-Napoca, 1994.
  4. Miclea, M., Lemeni, G., Consiliere şi orientare – Ghid de educaţie pentru carieră, Editura ASCR,  Cluj-Napoca, 2004.
  5. Macavei Elena, Pedagogie. Teoria educaţiei, vol. I, Editura Aramis, Bucureşti, 2001.
  6. Postmodernismul. Deschideri filozofice, Ediţie îngrijită de Aurel Codoban, Editura Dacia, 1995.
  7. Salade, Dumitru, Educaţie şi personalitate, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1995.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *