Sieranevada: film de Cristi Puiu. Recenzie, de Milena Munteanu

download
Sieranevada
 
Toronto International Film Festival  (TIFF) mă ia în fiecare an pe nepregătite…. Verile sunt totdeauna prea scurte, iar eu încerc să îndes cât mai multe activități, ba chiar și cât mai mult soare, poate chiar și mici pregătiri pentru anul școlar/universitar care începe, așa că de fiecare dată când începe festivalul internațional de film în septembrie, pe mine mă găsește fără bilete si dezorientată despre ce trebuie să văd si urmăresc…. Sălile sunt vândute în avans așa că tot ce îmi rămâne de făcut este să încerc să fac față situației, stând câte două ceasuri în ploaie, la câte un bilet în plus, după modelul de acasă. Când încă mă mai interesam despre filmele ce rulează anul acesta, aflu că rulează Sieranevada, un film românesc semnat de Cristi Puiu. Reușesc chiar să găsesc un bilet, dar pentru al doilea a trebuit totuși să fac coadă în ploaie…

Am gândit chiar că sunt singura româncă ce nu-și rezervase biletul din timp. Spre surpriza mea, acolo erau tot felul de alți cinefili: în fața mea era un Canadian tânăr care cunoscuse una dintre actrițele din filmul 4 luni, 3 săptămâni și nu-știu-câte-zile, așa că de atunci a început să îndrăgească new wave-ul  cinematografic românesc.  În spatele meu era o chinezuță draguță, un om de știință, care știa mai bine ca mine regizorii români și văzuse mai multe filme, pe care, în plus, le și gusta. Știau nu numai nume de actori, regizori și filme, ba chiar își aminteau în ce an, la care ediție a festivalului văzuseră filmele respective în premieră… La coadă am auzit păreri critice extrem de positive referitoare la cinematografia noastră, ba chiar am auzit comentarii despre  cât de “dulce și draguță” fusese o actriță la premieră, dar  și cât de distant se purtase un anume producător la TIFF… Eu doar ascultam comentariile și trăgeam, în liniște, concluziile.
 
După suficientă așteptare la coada din ploaie, am ajuns să intru la film. Totuși, titlul a rămas un mister neexplicat, cel puțin pentru mine, deși am așteptat cu sufletul la gură să înțeleg legătura acțiunii cu titlul; mă întreb dacă mi-a scăpat ceva. Trăirile sufletești, însă, le-am simțit acut, intens, așa cum au fost ele redate, în autenticul lor de acasă…
 
Filmul este o creionare a unor portrete de oameni care sunt și buni deși sunt și răi, sunt și urâți, deși frumoși….Este întâlnirea unei familii în tradiție, după decesul tatălui Emil, când băieții se adună în jurul mamei și astfel ajung să-și exprime ofurile și  supărările. Așteptările par lungi: mai întâi este așteptarea preotului care trebuia să sfințească masa și care nu mai venea; apoi, a celui ce trebuia să spună bogdaproste pentru costumul răposatului (prea mare, desigur – și răposatul, dar și costumul cumpărat pe măsura lui deși fusese destinat a fi dat de pomană cuiva mult mai slab)… Apoi, chiar dacă cei veniți de departe erau flămânzi, masa se lasă și ea așteptată, farfuriile se întind și se strâng repetat și fără rost. Lumea pleacă, agitată, de la masă, încercând să resolve ori probleme existențiale, ori cine știe ce gelozie a altor vremuri, rivalități sau pur și simplu să înțeleagă ce li se întâmplase cândva.  
 
Fără să fie definitive, auzi și apropouri politice, nostalgii comuniste, teorii conspiraționiste, păreri înverșunate, contradicții și obsesii. Ele toate  sunt surprinse parcă aleator, cu o cameră de luat vederi care e poziționată în majoritatea timpului pe holul apartamentului în care se face slujba, departe de  firului oricărei povești. Aparatul de filmat surprinde trecerile  frantice, grăbite, ale personajelor între bucătărie, camere și baie, de te intrebi ce Dumnezeu se întâmplă acolo.
 
Unele scene sunt triste, altele hazoase, deși n-ar fi nimic de râs, în afară de partea umoristică a absurdului, desigur.  E o pendulare între râs și plâns.
 
Pentru că întâlnirea se face după tradiție, auzi și cântec bisericesc splendid, dar și prejudecăți, sau pur și simplu judecăți… despre lume, mersul ei, afli teorii și presupuneri, păreri și pe față și pe dos, într-o vânzoleală care deși nu pare să aibă o finalitate, se termină într-o singură activitate apoteotică, îndelung amânată: mâncatul de sarmale cu mămăligă, cu un pahar de vin roșu. Ca la noi, la români.
 
Pe parcursul filmului ajungi să întrevezi legile ce guvernează mișcarea browniană, aparent haotică, căreia îi sunt supuși  indivizii, care uneori simt că trăiesc în frică. Aici fiecare membru al comunității este împotriva celuilalt și mai toți împotriva tuturor. Și totuși, ceva îi ține împreună. Poate sunt poveștile de familie, urile și dragostele ce i-au unit sau despărțit de-a lungul timpului.
 
Mi s-a părut  că filmul este și o mică alegorie,  un mic portret în miniatură, redus la dimensiunea unei familii,  a întregii societăți românești, care nu mai crede în schimbare, care nu mai are încredere în nimeni, și nici atât în ea însăși. O lume care are și o asprime dar și o tandrețe de suflet. M-am simțit și aproape și departe.  Am râs și am plâns. Ca în viață.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *