ŞTEFAN VLĂDUȚESCU: Pentru o comunicare extinsă, de Adrian Michiduță

concepte

Pentru o comunicare extinsă

de Adrian Michiduţă

 

În ansamblul preocupărilor lui Ştefan Vlăduţescu, pe lângă critica literară figurează şi studiile în domeniul relaţiilor publice şi al ştiinţelor comunicării. În această din urmă sferă de interes se situează şi cea mai recentă dintre cărţile sale: „Concepte şi noţiuni de comunicare şi teoria mesajului” (Craiova, Editura Sitech, 2009). În carte sunt aduse în atenţie, în realizarea unui efect ştiinţific şi, în subsidiar, didactic, câteva dintre conceptele fundamentale din perimetrul comunicologiei şi mesagologiei. Volumul apare ca materializare a unui demers care, pe de o parte, vizează clarificarea şi fundamentarea unor instrumente epistemice de abordare a comunicării în general; este urmărită, pe de altă parte, gândirea unor modalităţi de optimizare a practicii comunicaţionale cotidiene, luându-se în calcul necesitatea ca eforturile de conceptualizare să se repercuteze ulterior în perfecţionarea comunicării.

Fiecare concept în parte este examinat în diversitatea accepţiunilor sale în limbajul comun şi în cel specializat şi sunt prezentate dificultăţile pe care le generează în comprehensiunea mesajului vaguitatea de care conceptele sunt acompaniate. Unele dintre mizele de cercetare se concretizează în sterilizarea de semnificaţii perfide ce mimează semnificaţiile unora dintre conceptele de bază, precum cel de situaţie de comunicare, cel de contract de comunicare sau cel de instanţă de comunicare.

Odată intrată în procesul de configurare ştiinţifică, expresiei conceptuale îi sunt surprinse extensia şi intensia semnificaţională, îi sunt precizate şi aduse în convergenţă elementele semnificaţionale de bază, apoi se realizează poziţionarea nou rezultatului-miez de sens în sistemul terminologic; în final, se probează adecvarea sa, ca unealtă cognitivă utilizabilă în câmpul fenomenelor de comunicare. Conceptele sunt revelate ca elemente de bază în mecanismele constitutive ale cunoaşterii mediului comunicaţional. Mai mult, sunt profilate ca având incidenţă în orice demers gnoseologic care se vrea comunicat şi nu doar gândit, aproximat.

Instanţa de comunicare este, mai întâi, făcută vizibilă pe suprafaţa discursivă. Este, apoi, identificată ca articulare a unei prezenţe a producătorului de discurs. Ulterior, se întreprinde o aducere în convergenţă a constituenţilor instanţei: actanţii comunicării, factorii comunicaţionali şi programele de remitere a variate mesaje. Finalmente, instanţa de comunicare este delimitată drept „organul imaginar care se edifică în cadrul unei situaţii de comunicare prin acordul implicit sau explicit al forţelor de comunicare”. Conceptul este în continuare pus în contact cu acela de instanţă de discurs şi se constată că instanţa de discurs reprezintă o formă specific discursivă a instanţei de comunicare.

Instanţa de comunicare subzistă şi se manifestă doar într-o situaţie de comunicare. Despre situaţiile de comunicare G. Lochard şi H. Boyer arată în „Comunicare mediatică” (1998): „actele de comunicare sunt în mod fundamental supradeterminate de situaţiile în care se înscriu”. Respectarea regulilor situaţiei este strict necesară pentru eficienţa actului comunicaţional. O situaţie de comunicare standard presupune derularea unei relaţii de rol, în condiţiile unui anume cod, într-un loc potrivit şi la un moment adecvat.

Ca atare, situaţia de comunicare dispune de norme şi prescripţii care trebuie identificate şi respectate de către actanţii comunicaţionali pentru ca actele lor să poată fi validată. Drept dovadă stau neînţelegerile, rateurile şi eşecurile care survin atunci când, aflat într-o situaţie de comunicare pedagogică, religioasă, adminsitrativă etc. vreun participant, din neglijenţă, din neatenţie, din greşeală sau din ignoranţă nu se conformează obligaţiilor induse de aceasta. De exemplu, în cadrul unei situaţii pedagogice de curs şcolar se impune un interval de derulare, un loc specific, o tematică şi un mod de adresare. Intrând într-o astfel de situaţie de comunicare, participanţii trebuie să accepte coerciţiile unor reguli ce ţin de achiesarea la un contract specific de comunicare. În orice comunicare există un contract. Sunt cazuri în care contractul de comunicare se desprinde cu claritate, fiind evident, în practică întâlnim în majoritate cazuri în care contractul rămâne confuz, indeterminat, indecidabil. În general, în comunicarea bazată pe convingere (convicţiune) se structurează contracte limpezi, în timp ce în comunciarea persuasivă sunt puse în practică nişte contracte de comunicare confuze. Fiecare formă de comunicare propune un tip de contract specific.

Cartea se bazează pe o lectură extinsă din care nu lipsesc studiile fundamentale în domeniu. Metoda de lucru este una analitic-hermeneutică în care sunt atrase elemente de gândire inductiv-deductiv-abductivă. Inferenţele se situează sub o lumină a argumentării pas cu pas, ceea ce face ca linia argumentativă să fie credibilă şi creditabilă. Per ansamblu, cartea domnului Ştefan Vlăduţescu este o realizare onestă şi va fi utilă celor ce vor să comunice eficient.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *