Atâta tinerețe, câtă ne inundă bucuriile, mai ales școlare, mai ales liceene, mai ales în uniforme dintre cele mai râvnite, de cei mai mari iubitori, nu numai că ne schimbă, chiar, spicele de soare, ale părului, în ruginiu de frunze de abanos, dar ne lasă – pe scenă – tot ca la corturi – precum eram, odată, modești, și frumoși, și nebunatici, și lacomi de toate spectatcolele bune, în care eram jucători – sperând că în locul nostru, al celor de dincolo – au fost chemati aici, dincoace, în sfârșit, tot pe gratis, tot pe dând bani de la noi, tot dându-ne sufletul, gâjâind, în surdină – alții, mai artiști, și mai tineri.
De-abia acum începe calvarul unui întreg studio de radio.
Căci prea a întinerit o poetă, cu tot neamul ei.
Și neamul ăsta este neam mare, ră/âă/u.
Neamul Scrisului Românesc, pe stil vechi.
Ea, a murit pe stil nou.
Cei de pe stil vechi au murit, întinerind, și nemaisaturându-se de vorbă și nemaiavând cu cine să o schimbe.
Ea, cea de pe stil nou, a murit, întinerind, scriind poezii, recitând, prezentând galelele scriiturilor altora, stând de vorbă cu toți.
De fapt, ambele morți, ca și toate aceste așa-zise morți, ca și toate aceste așa-zise fotografii, puse alături câte unui stand radio – foarte sărăcăcios – de fapt, expus după colț – sunt niște iluzii. Cu cărți – cu tot.
Cauzele – vieților – nu se cunosc …
Ce să mai întrebăm – ce să mai anchetăm – ce să mai răsfoim – prin arhive – dosare – martori – și mărturii – asupra unor așa-zise morți… care nici nu au existat. ..
Doar întineriri… Care și-au depășit anotimpurile firești…
Au ieșit… Din tipar…
Atât de mult, atât de extravagant, atât de nonșalant – și neconformist – chiar – încât – risc – și afirm că ea, poeta, de la radio, este la același stand.
Aparține aceluiași studio.
Aceluiași Scris Românesc.
Și aceluiași neam.
Calvarul acestui neam este calvarul neamului românesc. Și al neamului omenesc. De-acum încolo, rudele lui, de oriunde în lume s-ar afla, vor năvăli asupra tuturor scriitorilor acestui neam.
Și vor reclama drepturile de autor ale poetei.
Înregistrările ei.
Valorile ei.
Mărturiile ei.
Poeziile ei.
Tot, tot, tot… până la ultima groapă comună, în care s-a aventurat. Să descopere ce a mai rămas de achitat întregului neam.
Și fonotecii de aur.
Și atunci…și atunci… și atunci…
Primăvara întregului pământ va intra în faliment.
Și din toate piepturile oamenilor va răsufla un singur dor, o singură dorință:
– Dați-ne… un fir, doar!
5 martie 2017
Lilianei Hinoveanu
Radio Craiova
Sonata Kreutzer și noi doi…
Când un Pian și o Vioară,
De mână merg, ca-ntâia oară,
Săltând din presto în andante,
Urcăm, spre Paradis, cu Dante…
Petre Cazangiu