Vasile Teodorescu: Povestiri amare, de Ştefan Vlăduţescu

Vasile Teodorescu: Povestiri amare

                                                                                                 de Ştefan Vlăduţescu

Din volumele sale anterioare („Orgolii obrintite”, 2006, „Izmene pe călător”, 2006 şi „Cine iubeşte şi lasă”, 2007), Viorel Teodorescu extrage, în „Viespile remuşcării” (Craiova, Editura MJM, 2009), 14 naraţiuni ce acoperă în imaginar variate locuri şi timpuri. Aceasta face ca unele dintre naraţiunile ce au constituit întregul menţionatelor volume şi care ţin de o tematică relativ coerentă şi coezivă să capete rezonanţe ce le-ar putea face convergente în distilarea unui eventual roman.

În orice caz, textele arată un spirit cultivat, o instanţă epică meditativă şi un creator de personaje ce probează o alertă volubilitate; ele apar ca scrise, cu autenticitate în cunoaşterea umanului şi în dispreţul improvizaţiei. Eul ce-şi asumă perspectiva narativă şi vocile epice au un sistem cultural de raportare care le fereşte, le imunizează de didacticismul insinuant şi fabulistic al naratorilor care cred că ştiu ce, vasăzică, este viaţa.

Pe aceeaşi direcţie se reţine o atitudine decis-lucidă în ce priveşte personajele şi situaţiile epice. Faptul categoricităţii şi hotărârii, în receptare, lectorul îl percepe ca pe o alianţă analitică în a examina mersul lumii. Îi sunt la îndemână lui Viorel Teodorescu conexiunile intertextuale, aluzia şi arătarea cu degetul, insinuarea ironică şi autoironică, reflecţia senină, gluma şi sobrietatea, umorul subtil şi buimăceala inocentă, meditaţia amară şi reflecţia blazată. Dintre cele două elemente decisive ale naraţiunii, personajul şi construcţia, povestirile ne arată un prozator în măsură să creeze personaje şi capabil, pe viitor, să edifice ansambluri epice mai extinse care să se adune pe o temă şi să se conexeze la un acelaşi nucleu narativ.

Personajele sale (Silvia şi Adrian Condor, Elena, Ioan Ovidiu Anton, Vicky, Cornel, Nela, Laura, Letiţia etc.) sunt în mod democratic determinate caracterologic: au, ca oameni, şi trăsături pozitive şi negative, sunt şi deştepţi şi proşti, şi bine intenţionaţi şi răuvoitori, şi responsabili şi pierde-vară. În plus, figurile narative nu sunt aşezate în spatele unor draperii filtrante şi deformatoare. Am zice că ele au spontaneitatea vieţii.

Scriitura este aşezată pe principii de echilibru. Viorel Teodorescu se mişcă bine printre cuvinte şi reuşeşte să conecteze lectorul la un imaginar care lasă impresia că se desprinde dintr-un trecut recuperat. Intervenţia, ca element de retorică narativă, se observă în conştiinţa utilizării voluntare a limbajului şi în respectarea obligaţiilor epice („scuze pentru termenii folosiţi … n-am avut alţii mai potriviţi la îndemână”; „constrângerile oricăror epitete”).

În ecuaţia tematică a cărţii atitudinea fundamentală faţă de existenţă este aceea de a lua „viaţa simplu şi amar” (p. 124). Imaginarul nu este luminat de resemnare ori detaşare, ci de o tristeţe reflexivă ce n-a ajuns încă să fie copleşitoare.Pentru obţinerea autenticităţii şi a impresiei de real se recurge la crearea de temeri în raport cu eventuale repercusiuni ale relatării de evenimente reale: prezentarea faptei „săvârşită chiar la o vârstă infantilă, poate să  distrugă reputaţii, cariere, căsnicii”. Se admite posibilitatea ca imaginarul să intervină în real: întâlnim ideea raportului cu o anume realitate („te prevenii că povestea … o poţi situa mai aproape de ficţiune decât de realitate”) şi gândirea momentului prin elemente literare („Noi ce facem? Noi … epigonii! «Simţiri reci»”, preluare din „Epigonii” lui Eminescu).

Materia epică este diversă: povestea unui divorţ, istoria unei iubiri devenită amintire, maturizarea prin experienţa morţii unei prietene. Mediul de desfăşurare este fie rural, fie orăşenesc.

Interesantă este povestirea „Viaţa de dincolo de pârleaz”, prin complexitatea experimentării penibilului şi prin tehnica reţinerii istorisirii în tren între Craiova şi Bucureşti. Povestirea cea mai valoroasă este aceea care dă şi titlul volumului „Viespile remuşcării”. Este istoria definitivării unei formule existenţiale ca urmare a trăirii experienţei fundamentale a morţii unei prietene, eveniment pe care în gândurile imature ascunse ţi-ai permis să ţi-o doreşti. Laura o invidiază pe Letty pentru papucii ei, acest sentiment urcând până la „o cerere … făcută divinităţii: de a întrerupe cursul vieţii unei colege dragi”, „spre a mă … dota pe mine cu nişte … papuci de gimnastică” – reflectează finalmente. Trista deprimantă întâmplare definitivează în sufletul Laurei valoarea prieteniei. Am zice că tema este aceea a transformării unui  eveniment al existenţei în element de conştiinţă: nimic nu este mai important decât viaţa.

Virgil Teodorescu nu este un scriitor grăbit. El vădeşte, mai întâi, o chibzuită cunoaştere a vieţii. Ne arată apoi o remarcabilă capacitate de a pune gândurile şi sentimentele în limbaj, însoţindu-le de o permanentă autoreferenţială luciditate a relatării (reţinem ca deosebit sub acest aspect, modul de a contura circulaţia obiectelor şi lucrurilor între colegele de internat). În sfârşit, ne obligă să-i constatăm capacitatea de invenţie, de fantazare, de creaţie imaginativă. Considerăm că drumul pe care vocaţia sa se va împlini este romanul de analiză şi meditaţie psihologică, situat sub postulatul deja schiţat: a gândi lucid înseamnă a gândi amar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *