Virtualităţi ale compromisului*, de Dan IONESCU

images

Virtualităţi ale compromisului*, din volumul cu acelaşi titlu (în curs de apariţie)

 

O concesie: de la planul de a zămisli pe Adam, Dumnezeu ajunge la al doilea, echivalent completării naturii umane, cu, până la urmă, o parte de trup exclusă, dar de bază pentru ridicarea Evei. Esenţa nunţii. Lui Adam i se va oferi un sprijin potrivit în stăpânirea grădinii şi a sentimentului solitudinii, care l-ar fi întristat într-un spaţiu al fericirii; se evită astfel antinomia unicităţii. Demersul creator deschide virtualităţi multiple, între care legătura cu natura interzisă, dar invocată. Transplantul coastei s-a produs perfect, dar în măduvă, legătura cu interiorul masculin precedent nu e total destrămată. Spiritul femeii împrumută, prin coastă, neliniştea de a se regăsi, totuşi, într-un trup născut din ideea consolării.

Timpurile diferite în care au fost creaţi bărbatul şi femeia, provoacă virtualitatea păcatului. Adam deschide ochii pe Creator. Comunică direct. În plus, beneficiază de statutul de stăpân asupra vieţuitoarelor, pe care le şi numeşte. Nu poate fi ispitit cu starea de stăpân. Eva oscilează între două tipuri de imperaţii. De ce n-ar urma un sfat rostit atractiv? A fost creată pentru afectarea singurătăţii, poate chiar a unicităţii lui Adam.

Expresia „asemănarea cu Dumnezeu” poate fi tradusă prin faptul că avem destin; desigur, destin terestru, pierdut în vămile către viaţa de apoi. Ieşirea creaţiei din mâinile autorului, se produce şi prin răsfrângerea capacităţii enorme de inovaţie. Sau Dumnezeu, stăpânind destinul, îl păstrează în afara timpului, ca să ni-l confere, la un moment dat, pentru desăvârşirea intenţiilor noastre predominante? O dilemă care se rezolvă în virtutea principiului „crede şi nu cerceta”.

Prepoziţia „după” confirmă rolul secund al subiectului uman. Imediat, o tendinţă permanentă de a recupera şi limita prototipul suprem. Pentru noi, destul de greu pentru că trebuie să evităm modelul Adam şi să avem abţinerea cerută. Asemănarea, oricât de mare, nu exercită originalul. De aceea e un compromis. Dumnezeu ia fire omenească, pentru a o îmbunătăţi. Un model ireproşabil într-o natură cu scăderi.

La Empedocle, întâlnim principiul „asemănătorul cunoaşte pe asemănător”. Noi însă îl cunoaştem pe Asemănător, într-un mod interior. Aproape intuitiv. O amintire a mecanismelor interne moştenite, dar „aşezate” în primul om de El. Creierul poate trăda. Conştiinţa conferă măsura abaterilor şi face transferul, la judecată, înspre iezer sau iarbă. Eidola eterne, în rugăciuni sau invocaţii, pătrund printre atomii noştri, rezultând senzaţiile de Dumnezeu cărora le vor cădea pradă prezentul şi slăbiciunile noastre din acest timp. Abandonare a individualităţii pentru o reîntrupare în dualismul celest-terestru. Cade o limită în comunicarea pentru apropiere prin rugăciune ori faptă.

Homoiosis are şansă de realizare prin Katharsis. După Socrate, funcţia principală a acestei stări dezirabile este „de izgonire a răului din suflet”, iar un mijloc bun de curăţire – întrebările. Katharsis ne-ar depărta de faptul asemănării, dar tot n-ar putea înfrânge compromisul primar (după asemănarea…), marcat în physis. Transfigurarea materiei, prin „lucrul” sufletului, într-o aparenţă luminoasă şi veşnică, s-a întâmplat, însă, la Iisus. Esenţa L-a desăvârşit şi L-a înălţat (reînălţat). Căderea din Eden pe pământ e chiar trupul.

Natura e alt compromis, însă al spiritului vast. În schimbul mărginirii în trup, va crea acestuia nemulţumire şi speranţă. Oferă măreţie. Primeşte, în replică, un corp de legi pe care, dacă nu le cunoaşte, se poate rata din condiţia de transfug.

Omul atentează la autoritatea poruncii supreme, nu prin proslăvirea autodeterminării, ci, mult mai rău, supunându-se puterii de disimulare a unei creaturi de rang inferior. Condiţia lui va fi interferată de trăsăturile şarpelui. Acestea, de fapt, îl coboară din Eden. În apropierea Domnului, se insinuează o rocadă a rolurilor. S-a distrus inocenţa ignoranţei care asigura o comunicare fluidă între principiul divin şi cel uman. Primii oameni savurau o stare de contemplaţie. Timp aveau cele stăpânite de ei. Animalele asigurau impresia de mişcare. Comportau vârste şi aparenţe variate, ca să nu determine sentimente de monotonie în creaţie. I-ar fi plictisit de rai. Cuplul princeps a fost coborât în timp. A completat panorama animalelor cu o notă de raţiune. Ratio dobândită, nu oferită. Blaga, în Trilogia cunoaşterii, este îndreptăţit să fie deplorat de cunoaşterea paradisiacă. Marele Anonim a instituit censura transcendentală între universul criptic şi om. Cunoaşterea de tip luciferic apropie omul modern de starea contemplativă atemporală a lui Adam şi cu această stare asupră-i, va trăi amploarea misterelor, înţelegând evadarea lui Adam, sub presiunea esenţelor şi a autorităţii divine manifestante în timp şi-n descendenţi. În suflet, imaginea raiului. Motivul devenirii şi cauza dihotomiei.

Schimbarea (metabolys) – o conciliere a aparenţelor unei vârste cu suflul nou al alteia. O asumare a acestui suflu de către vechea aparenţă. Un acord cu devenirea. Materia, fără apel la ratio, se oferă transformării, sau, prin perisabilitatea mediului care-l conţine, spiritul consimte, dincolo de ethos-ul specific, la întoarcere în albia iniţială.

Logos-ul, care la Plotin însemna „lumina arhetipală”, deşi înregistrează, nu are mijloace de a opri devenirea. Provoacă sufletului suferinţa schimbării. După felul individului, fie orientat, prin biserică şi prin şcoală, către spaţiul etern, putem discuta despre persoane care ştiu să primească superior transformarea, deci trăsăturile căpătate vor exprima devenirea, fie numai supus vârstelor, fără cunoştinţe sau credinţă, iar noi ne vom referi numai la sensul propriu al schimbării. Trăsăturile fizice se modifică (sunt influenţate de trecerea vremii) până când le permite natura. Când expansiunea transformării nu mai e posibilă pe pământ, după extincţie, va continua în alte cadre, şi nu va mai fi obiectuală. Metamorfozei îi repugnă dimensiunile noi materiale şi va pretinde, pentru manevră, masa anterioară, refugiindu-se într-un punct, eventual ADN. Însă niciodată devenirea. Ceea ce este recuperabil şi, mai ales, transformabil la o fiinţă, conţine datele lumii de apoi.

Dumnezeu priveşte dincolo de istorii. Totuşi, a creat omul. Unda apărută prin mişcarea mâinilor Lui, a imprimat firii umane un destin de credinţă salutar. Iisus a fost ceea ce a gândit Dumnezeu pentru noi. E Adam perfect.

Ideea coastei îndepărtate nu a fost „plinită” cu nimic. Bărbatul are nostalgia întregului. Nunta – o refacere a sinelui. Prin nuntă se repetă situaţia primară de însoţire. Adam şi Eva, prelungiţi în descendenţi, se înfăţişează Domnului, pregătiţi de supunere şi de recâştigare, prin credinţa în ei şi în modelul Iisus, a fericirii din Eden, deşi la o scară modernă.

În cartea lui Tobit, descoperim fatum-ul nunţii. Fatum comunicat de înger şi împlinit prin întreprinderile lui deloc discreţionale. Excepţia, al cărei echivalent lexical poate fi minune, are un atribut multiplu: de determinare a evenimentelor pe un traiect semnificant, şi de exersare a funcţiei de făuritor al istoriei, de către Dumnezeu. Dar istoria derivă din fapte personale, asupra cărora se răsfrânge înclinaţia către bine sau rău a indivizilor. Determinarea pornirilor semnalează asupra unui ethos mai mult sau mai puţin deschis spre Dumnezeu.

Sfatul şi îndemnul îngerului către Tobit de a o lua pe Sara de soţie, e o intervenţie în timp a voinţei maxime, pentru declanşarea unei surse de iubire în pieptul lui Tobit, spre împrospătare şi întărire a unei ramuri etnice alese.

Nunta nu este un act la voia întâmplării şi, după cum deprindem, nici la voia oamenilor, ci un prilej de conexiune între inimă şi izvorul dumnezeiesc de iubire care abia aşteaptă să scalde cu unde noi pereţii cordului. Nunta oferă omului ocazia de a-şi previziona căsnicia. Bucuria evenimentului îl face sensibil la fiorii viitorului.

În mine însumi descopăr virtualităţi multiple. Pacea interioară mi-o asigur printr-un compromis cu natura mea. Dacă sunt gesturi de răutate în jur, sau de făţărnicie, trec mai departe, în speranţa, precum Diogene în agora, cu lampa în mână, că mă voi refugia în dialoguri civilizate cu altă cunoştinţă. Ofer situaţiei gestul meu de indiferenţă ca să recapăt, de la structura sufletească proprie, măsura atitudinii ei precedente, o măsură dublă, respectarea a ceea ce sunt.

Un comentariu la „Virtualităţi ale compromisului*, de Dan IONESCU

  1. Corectarea Lucrării de …licenţă

    Dacă aş fi o vrăjitoare,
    Aş face Pământu-o floare,
    Lângă – o apă curgătoare,
    – …Poetul? – Semn de mirare!

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *