https://blog.revistaderecenzii.com
*Scriere memorialistică de sertar
18 noiembrie (1 decembrie), 1918
Suntem în Alba Iulia. De aici
a venit cu mine Zaharie Cuparescu. Peste noapte am dormit la
un țăran sărac, cu preotul Oprean din Soborșiu și învățătorul
Bala din Pojoga122. În mica chilie ce o avea, am dormit 15 inși
cu familia lui cu tot.
Dimineața ne sculăm și mergem la biserica protopopească.
Acolo, lume multă, încât nu poți străbate nici până la ușă. Cântă
corul din Sibiu. Servesc episcopii greco-ortodocși români. Ioan
I Papp al Aradului și dr Miron E Cristea al Caransebeșului. În
loc de priceasnă, se cântă Marșul legionarului român, iar la „Fie
numele Domnului”: Deșteaptă-te române. Acesta a fost cântat
de întreg poporul. Mulți plângeau de emoționați.
De aici ne îndreptăm spre hotelul „Hungaria”, unde era lume
multă adunată. Veneau sătenii cete-cete, cu inscripția comunei și
cu drapele în frunte. Preoții satelor în frunte, și după ei, poporul,
în rânduri de câte 4. Un ofițer călare pe un cal alb dă ordinul de
a se înșirui comunele, ca să poate pleca spre locul adunării. Toți
se supun. Când admiram însuflețirea mare și ordinea exemplară,
apare înainte-mi o doamnă bătrână, dar încă în putere. Preotul
Ognean mi-o recomandă. Era mama poetului Goga. Ne dăm la
vorbe. Ea începe a plânge.
- De ce plângi, doamnă?, o întreb eu.
- Cum să nu plâng, când văd atâta lume însuflețită și când îmi
aduc aminte de ce am suferit cât am fost internată la Ruszt123. Și
acum, iată, suntem liberi, putem cânta ce vrem, putem aclama
pe cine vrem. Dar Ocatvianul meu oare unde va fi? Mult va fi
suferit el! cât a trebuit să se lupte ca să poată ajunge la Paris! - Va fi liniștit, mângâiat în sufletul lui, doamnă, zic eu, de
ceea ce a făcut. - Da, părinte, acolo a fost locul lui, îmi răspunde, și înceată
lacrimile. M-aș bucura măcar pe Eugen să-l pot întâlni azi.
Ne despărțim.
Se zice că s-a întâlnit cu Eugen, dar eu n-am mai văzut-o în
ziua de azi.
Ca cititorul să înțeleagă cine e Octavian și Eugen, iată scriu
aici: sunt copii de preot din Rășinari, care a murit de mult.
Mama, văduvă i-a crescut. Cel mai mare, Octavian Goga, e
poet. În 1910 a primit candidatura de deputat în cercul Chișineu,
dar n-a reușit, căci teroarea din partea guvernului unguresc de
pe acele vremuri a fost prea mare. E autorul mai multor poezii,
cari descriu durerea ce apasă sufletul românesc sub domnia
ungurească: Ne cheamă pământul, Poezii, acestea sunt poezii;
Domnul notar, dramă scrisă după alegerile din 1910, descriind
pe notarul de sub domnia ungurească, fie român, fie ungur, totuna. Însemnările unui trecător, un volum de niște scrieri politice, cari au apărut în „Tribuna” și în alte ziare din Ardeal. În 1914, când a izbucnit războiul, a trecut în România, de unde până azi nu s-a reîntors. Se zice că de atunci a mai scris poezii, dar noi nu le cunoaștem, că de atunci până azi nimic n-am putut primi din România. Pentru ce a mers el în România? A avut încă un tovarăș, V. Lucaciu, care încă e aprig luptător al românilor. Ambii s-au dus ca să informeze străinătatea despre stările românilor de aici. Au cutreierat toate țările Antantei, ba și în America au ajuns. Urmarea a fost că noi, românii, am câștigata simpatia tuturor puterilor Antantei, ba chiar și a Americei. Rezultatul acestei simpatii este adunarea de azi, din Alba Iulia, unde se vor spune dorințele românilor, cari dorințe vor fi sprijinite de toți și la pertractările de pace se vor alătura toți românii la România. Acesta e Octavian, pe care îl deplânge mamă-sa. Eugen e fratele mai mic al lui Octavian. Înainte de izbucnirea războiului din 1914, a fost student la „Tehnică”. După izbucnirea războiului, a trecut și el în România și s-a înrolat în armata română. Au trecut mai mulți, așa se zice, că vreo 40 – 50 de mii. Aceștia toți sunt azi în armata română, pe cari acum îi așteptăm să vină la noi, să ne elibereze de tot jugul unguresc. Activitatea publică a lui Eugen n-o cunosc, dar la tot cazul că simte întocmai ca și fratele său. Bătrâna cu care am avut convorbirea a fost mama acestor doi. Atât despre aceasta.