https://blog.revistaderecenzii.com

Lui André Gide. De mulţi ani de zile părăsisem arta versurilor: încercând mereu să mă abţin, am făcut acest exerciţiu pe care ţi-l dedic. 1917

Format-a Ceru-această grămadă de minuni
Ca locuinţă unui şarpe?
PIERRE CORNEILLE


CINE, dacă nu vântul curat, în plânset frânge
Extreme diamante-n pustiu… Dar cine plânge,
Atât de-aproape mie-n momentele de plâns?

https://blog.revistaderecenzii.com

Asfințește. Printre ramuri
Aurite-n foc de soare,
Tremură nenumărate
Mici ferești strălucitoare.

Sub arțar, plecat, moșneagul
Șade cu luleaua-n gură,
Pare că-i cioplită-n piatră
Luminoasa lui figură…

Joacă în văzduh țînțarii ;
Pe furiș, prin frunza rară,
Ca un zgomot de șopîrle
Drăcușorii se strecoară,

https://blog.revistaderecenzii.com

Lilia… neque nent.

Stând dreaptă, torcătoarea-n fereastra azurată
Unde grădina melodioasă-adoarme lină;
Vârtelniţa cea veche tot sforăind o-mbată.

Sătulă, bând azurul, să pieptene-o calină
Şuviţă, care-n mâna sfioasă i se-mbie,
Ea stă visând şi micul ei cap treptat se-nclină.

Un pom şi purul aer urzesc o sursă vie
Ce, suspendată zilei, stropeşte din plăcere
Cu pierderi de petale grădina-n trândăvie.

https://blog.revistaderecenzii.com

O grădină de guri întinse. De purpură, negre, cu stropi stacojii,
Mândrele corole se înfoaie, aruncându-şi în spate mătăsurile.
Moscul lor se înstăpâneşte, cerc după cerc,
Într-o fântână de mirosuri, atât de grele că abia le inspiri.
Hieratic în halat, maestru al albinelor,
Te mişti printre stupii cu multe pieptare,
Inima mea sub piciorul tău, soră cu piatra.
Gâturi de trompetă se deschid ciocurilor de păsări.
Pomul Ploii de Aur îşi scutură prafurile,
În budoarele mici, cu dungi portocalii şi roşii,
Anterele îşi clatină capetele, având regeasca putere
De a zămisli dinastii. Aerul e bogat:
Iată rangul unei regine – nu i se poate împotrivi nicio mamă –
Un fruct cu gust de moarte: pulpă neagră, coji negre.
În crăpături strâmte cât degetul, albine singuratice
Robotesc printre ierburi. Îngenunchind,
Îmi pun ochiul într-o deschizătură, dau de-un ochi
Rotund, verde, neconsolat ca o lacrimă.
Tată, mire, în oul acesta de Paşte,
Sub coroana trandafirilor de zahăr
Regina albină se mărită cu iarna anului tău.

https://blog.revistaderecenzii.com

Poate mă înşel. Căci totuşi am fost fercit la Florenţa, şi atâţia alţii înaintea mea. Dar ce-i fericirea dacă nu simplul acord între făptură şi existenţa pe care o duce? Şi ce acord mai legitim poate uni omul cu viaţa dacă nu îndoita conştiinţă a dorinţei sale de durată şi a morţii căreia îi este hărăzit? Aici înveţi cel puţin să nu te bizui pe nimic şi să vezi în prezent singurul adevăr ce ne este dat „pe deasupra”. Mi se spune întruna Italia, Mediterana, pământuri antice unde totul e pe măsura omului. Dar unde şi care-i calea? Lăsaţi-mă să privesc cu ochii larg deschişi spre a-mi căuta singur măsura şi mulţumirea mea. Sau mai curând da, văd: Fiesole, Djemila şi porturile scăldate în soare. Măsura omului? Tăcerea şi pietrele moarte. Tot restul aparţine istoriei.
Totuşi, nu aici ar trebui să mă opresc. Căci nicăieri nu stă scris că fericirea trebuie să fie cu orice preţ nedespărţită de optimism. Ea e legată de iubire –
ceea ce nu-i acelaşi lucru. Şi cunosc ore şi locuri unde fericirea poate părea atât de amară, încât ai dori ca ea să fi rămas o simplă făgăduială. Dar asta pentru că în acele ore şi în acele locuri nu ştiusem să iubesc din toată inima, adică să nu renunţ. Aici trebuie să vorbesc despre intrarea omului în sărbătorile pământului şi ale frumuseţii. Căci în clipa aceea, precum neofitul ultimele văluri, el lasă să cadă la picioarele Dumnezeului său moneda măruntă a personalităţii sale. Da, există o fericire mai înaltă, căreia fericirea îi apare lipsită de însemnătate.

https://blog.revistaderecenzii.com

Ieri peste noapte vântul a sfărâmat Amorul
Ce-n colţul cel mai dulce ce-l tăinuieşte parcul
Adesea ne oprise din drum, săgetătrul,
Cu zâmbetul pe buze, tinzând în aer arcul.

Ieri peste noapte vântul l-a sfărâmat. Şi-acuma
Puzderia de marmor roteşte-n zori – şi-i trist
Să vezi sub arbor soclul ce mai păstrează numa
Iscălitura ştearsă a bietului artist.

Ce trist se-nalţă soclul stingher! Luându-şi zborul,
Întristătoare gânduri se duc iar, ca să vie
În visul meu de jale în care viitorul
Îmi prevesteşte-o soartă mâhnită şi pustie…