https://blog.revistaderecenzii.com

Poate să fi avut vreo douăzeci și opt de ani, dar părea mult mai bătrână. Avea niște ochi mici și arși, scufundați în orbite și ascunși sub o broboană de lacrămi, și o gură mare, cu buzele supte și învinețite, cari totdeauna tremurau, gata parcă ori să râdă, ori să plângă.

Trăia așa de pe o zi pe alta, robotind pe unde putea, adăpostindu-se pe unde apuca. Era lucrătoare harnică para focului și zorea cât șapte pentru nimica toată, dar nu putea sta într-un loc cum nu stă apa. Cutreiera, cu pași scurți și grăbiți, toate satele de prinprejur și nu se oprea nicăiri mai mult de o săptămână. Venea la anume răstimpuri, ca și cum vin posturile sau sărbătorile cele mari, și-apoi iar se depărta repede, fără veste, ca o nălucă posomorită.

https://blog.revistaderecenzii.com

I-am dat drumul de la moarte
Și, mă rog, priviți la el –
Fluture-ușurel la fizic,
La moral mai ușurel!

Stă… Nu pleacă… Cum să plece?
S-a zbătut, e șifonat:
Cum să ias-un june-n lume
Negătit, nepieptănat?

https://blog.revistaderecenzii.com

Domnul, patruzeci și nouă de ani; cărunt ca oaia; copist la „Creditul viticol”; vine de la biurou; a băut pe drum o țuică și e melancolic și gânditor.

Cucoana, cincizeci și doi de ani; idem ca oaia, dar își vopsește părul; menajeră celebră în mahala; se gândește la măritișul fetei.

Domnul: Ești singură?

https://blog.revistaderecenzii.com

Suntem în anul grației 3.874…

Cum se poate ?…

– Mă rog, mă iartă, amabile cititor. Dă-mi voie a te ruga să nu mă-ntrerupi până la fine. Îmi promiți că mă vei lăsa să termin ceea ce d-abia am început ? Comptez pe promisiunea d-tale. Rencep dar.

Suntem în anul grației 3.874; ne aflăm în cetatea Tâmpitopole, locuită de Sinecorzi, ciudate ființe bipezi, cărora le lipsește partea stângă a toracelui cu toate ale ei. Sinecorzii sunt un trib de Chinezi.

https://blog.revistaderecenzii.com

Stă soarele-ncins după-amiaza solemn.
Lin zumzetu-albinelor piere.
Surori în grădină șoptesc. În tăcere
Băiatul ascultă-n cămara de lemn,

https://blog.revistaderecenzii.com

Te-ai oprit într-un cais.
Pasăre, cin’ te-a trimis ?

Te-ai mutat din dud în dud.
Cîntă, hai, să te aud.

https://blog.revistaderecenzii.com

Popa Grozea stă în poartă și-și smulge barba. Din când în când, aruncă priviri dușmănoase spre casa de peste drum și bate din buze, parcă s-ar certa cu cineva. Se mută mereu de pe un picior pe celălalt și-și tremură genunchele. Trecătorii se descopăr înaintea lui și se reped să-i sărute mâna dreaptă, pe care o proptește pe burtă; mâna părintelui e noduroasă, groasă și moale, ca și când ar fi căptușită cu untură. Babele, după ce îi sărută mâna, îi pupă și poala anteriului, ca să vadă sfinția-sa cât sunt de cucernice. Sfinția-sa însă nu le vede, fiindcă e furios, iar când e furios, nici nu vede, nici nu aude.

https://blog.revistaderecenzii.com

„Nu trebuie, domnul meu, să aibă omul judecăți extreme, fiindcă lumea trăiește din pornire, nu prin judecată. Omul cuminte, mai cu seamă având norocul să fie sus-pus, este totdeauna îngăduitor cu lumea lui; de aceea, avem și vorba veche foarte înțeleaptă: lumea n-o putem îndrepta cu umărul. Fiecare dintre noi vede lipsurile și cusururile societății noastre; fiecare este dator a căuta să le constate, să acopere lipsurile și să depărteze cusururile, și-ncet-încet, fiecare luptând în sfera lui de acțiune, să realizăm cu toții, dacă nu idealul unei societăți, măcar o societate mai cioplită, mai cuminte și mai morală. Firește, când vedem atâtea nedreptăți, atâtea prostii și greșeli, atâtea fapte urâte, unele deplorabile, altele ridicule, se revoltă în noi dreapta judecată, și fiecare dintre noi, după putere, protestează și-ncearcă să-nfiereze răul. Dar să nu credem vreodată că protestările și opintirile noastre vor face să sară lumea din făgaș deodată, și, de unde se zbătea-n mocirlă, să iasă curată și să pornească pe calea cea bună și dreaptă. Greu și foarte-ncet, stimatul meu domn, se dezrădăcinează obiceiurile și năravurile vechi… Cu toporul, se curăță pădurea; lumea se curăță cu vremea și cu răbdare… nu așa, de azi pe mâine!…”

https://blog.revistaderecenzii.com

Descompunere alunecând prin putreda odaie;
Umbre pe galbene tapete; în sumbre oglinzi se boltește
Tristețea de fildeș a mâinilor noastre.

Perle brune curg printre amorțitele degete.
În liniște
Ochi își deschide un înger, albaștri, de mac.

https://blog.revistaderecenzii.com

Luna mai. Patru ceasuri după amiazi. Soare, în răstimpuri, adie câte-o gură de vânt căldicel…

Didi șade la fereastră, își scaldă fața în lumina dulce a soarelui și se gândește că ar fi bine să iasă și ea să mai vază nițică lume, că e tânără și se prăpădește de urât în mahalaua asta pustie și murdară. Stă în strada Rațiu și e fiica profesorului de dans Nicu Georgescu. Mama ei e de mult în pământ, iar tatăl său are lecții toată ziua și trebuie să vază de fetele altora, în loc să vază de fata lui. Așa, Didi, de când a ieșit din pension, e nevoită să stea acasă mereu singură, tristă, de dimineață până în seară, și numai să viseze ceea ce ar dori să trăiască.