Nastratin Hogea odată fiind la nuntă chemat, Se duse în haine simple, ca sărac biet îmbrăcat; Nuntaşii astfel văzându-l nici în seamă nu-l băga, Ci pe cei cu haine scumpe să trateze alerga; Şi după ce aşezară la masă pe toţi frumos, Îl puseră şi pe dânsul în colţul mesii de jos.
Mișcat, porni iarăși la deal, pe drumul pe care venise, cu impresia că-l urca pentru cea din urmă oară, drum călcat cu atâtea bătăi de inimă; tristețea despărțirii – a oricărei despărțiri îl copleși. Burnița ușor; mohorât, Eminescu își scutură stropii. Plecă fără să o vadă; destinul îl urmărise și de data asta. Străbătu din nou Sărăria și se afundă în Valea Plângerii ca într-o hrubă; bădia Ionică nu era acasă; se puse deci să-și strângă în liniște cărțile și să-și lege boarfele de om fără noroc. Peste vreo jumătate de ceas se auzi zgomotul surd al unei trăsuri, când hurducată printre pietre, când împotmolită în noroaie; lătratul câinilor răsculase mahalaua; o trăsură prin Țicău nu era lucru prea obișnuit. Auzind glasuri de oameni și horhăială pe la portița gardului, ieși să vadă ce-i:
Spun c-a fost odată un crai oarecare Ce avea din fire un nas foarte mare; El îşi vedea bine cusurul ce-l are, Dar tot gândea cum că poate i să pare. Supuşii şi alţii, carii întrebase, Că îi şade bine îl încredinţase. Căci cine-ndrăzneşte la unul mai mare Să-i spuie de faţă cusurul ce-l are? Tot pe acea vreme ş-în acea cetate Era ş-o cocoană gheboasă în spate, Ce o amăgise lingăii să crează Că ea e în lume cea dintâie rază, Cu poezii, versuri o încorunase Ş-a se ţine zână o înfumurase. Aceasta se duse la craiul odată, Cu alt oarecine având judecată, Şi văzând că craiul hatâr ei nu-i face Să vorbească-n parte-i după cum îi place, Prerumpând cuvântul, zise cu mirare: – Va-a-ai de mine, ce nas ai mare! Pe craiul cu astă vorbă îl împunse, Dar deocamdată nimic nu răspunse. Ea însă părându-i că nu auzise Între alte vorbe iară îi mai zise. Craiul şi aceasta o-nghiţi cu noduri, Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri Şi mai zise iarăşi: – Ce ciudat îmi pare! N-am mai văzut încă astfel de nas mare! Se înăspri craiul şi zise: – Cocoană! Ştii că eşti cu totul ciudată persoană! Ce îmi tot spui mie că-mi e nasul mare Şi nu-ţi vezi cocoaşa ce-o porţi în spinare? Cusurul ce mare nu ţi-l simţi din spate Şi-l judeci p-al altui, el ţ-e greutate. Plecând ea să meargă şi ieşind în tindă, Zise craiul iară, privind în oglindă: – Nu a fost minciună ce a zis neştine Că greu se cunoaşte cineva pe sine!
În primii mei ani locuiam la etajul trei și din fundul aleii cu pitosfori cățelușul Galiffa mă vedea și-n salturi mari de pe scara-n cochilie m-ajungea. Acum nu-mi amintesc dacă-a murit în casa noastră și de-a fost îngropat unde și când. Rămâne în memorie doar acel salt și-acel scâncit căci nici din mari iubiri nu se-alege mai mult când nu sunt doar disperare și moarte. Dar nu fu acesta cazul măruntului bastard cu lungi urechi care avea un nume ce-l născocise fiul de fermier cu mine-odată-n ani, analfabet și mai puțin viu decât câinele, ciudat, în insomnia mea.
Deși n-o mărturisise nici prietenilor de la „balamuc”, nici celor de la Junimea, dragostea lor ajunsese cunoscută de toți. Tăcerea nu-i slujise la nimic; știau toți mai mult decât dânsul. Unii își închipuiau că-l văzuseră primblându-se noaptea prin fața casei, Veronica așteptându-l la fereastră; alții îl zăriseră intrând noaptea și pe ea deschizându-i ușa numa în capot; îi întâlniseră sub tei ținându-se de mâini, și pe ulițe lăturalnice, îmbrățișându-se; îi surprinseseră chiar pe gangul unui hotel mai dosnic. La numele ei, prietenii zâmbeau ori clipeau cu tâlc; unii îl întrebau de-a dreptul „ce mai face Veronica?” ori „de când n-ai văzut-o?” I se dădeau, firește, și sfaturi: e frumoasă, dar a avut multe aventuri; nu-i rău să o iubească, dar să nu pună prea mult temei; să nu se încurce cu o femeie iubeață. Prietenii mai bătrâni de la Junimea îi făceau și ei aluzii: fiecare să-și trăiască tinerețea; poeții au nevoie de o Muză; pe un poet nu-l poate înțelege decât o poetă. Cu gândul la atitudinea ei, din timpul când era încă elevă la Centrală, Maiorescu încuviință și el: „Ușurică, doamna, nici vorbă! Îl va face să sufere; nu strică; ca să poată cânta frumos, e bine ca poeții să sufere”. Pe Micle nu-l compătimea nimeni.