Porțile de Fier. Prezentare de Alexandru Vlahuță

https://blog.revistaderecenzii.com

PORȚILE DE FIER

Soarele scapătă spre asfințit. Crestele munților par aprinse. Încet, se desfac și s-aștern pe văi perdele de umbră.

Înaintea noastră, pe luciul plumburiu al apei, se ivește-n curmeziș mai întâi o dungă, o coamă gălbuie și creață. Ne apropiem de pragul gherdapurilor. Dunărea începe să vâjâie mânioasă, — e un zbucium ș-un clocot de valuri dintr-un mal în altul. Peste-adâncimi se fac ochiuri mari, cari rotesc în loc. Ici apa se scufundă, bolborosind, ca suptă de gura unei vâltori, colo se umflă, se burdusește și urlă făcând clăbuci, bătându-se de stânci cari nu se văd.

Continuă să citești

„Noi vrem pământ” – Alexandru Vlahuţă

https://blog.revistaderecenzii.com

Coșbuc urca încet pe jos dealul Pașcanilor. Spusese birjarului să-l aștepte sus, la bordei. Era o dulce dimineață de vară; ciocîrlii să-nălțau cîntînd în slăvile cerului, toate de pe pămint, lucruri și vietăți, păreau că aduc laudă lui Dumnezeu, fericite că le-a fost dat să existe. Coșbuc pășea încet, gînditor, în liniștea acelei dimineți de vară. La o vreme aude vorbă-n urma lui – un glas mînios de femeie necăjită, care-și mustra bărbatul, răsuna ca o toacă. Poetul, tinchind din mers, privi-ndărăt: un om ș-o femeie, mărunței și slabi amîndoi, veneau agale, cu ochii în pămînt. Gura ei, melița, vorbea repede și cu răutate. Spunea de juncanii vînduți astă-iarnă, de birul neplătit, de datorii (…), de bordeiul în care ploua, de fata pe care nu pot s-o mărite – de multe, de multe.

El tăcea. Rar, cînd se mai oprea femeia ca să-și ia suflet, s-auzea și vorba lui scurtă, gravă, pururea aceeași:
-N-avem pămînt!

Continuă să citești

Înălțimile Macchu Picchu – Pablo Neruda

https://blog.revistaderecenzii.com

Cap.I

Din aer pe aer, ca o plasă goală
zburam între cărări și atmosferă, sosind și spunând adio,
la apariția toamnei moneda cea mai cunoscută
frunzelor, și între primăvară și spice,
asemenea celei mai mari iubiri, ascunsă într-o mănușă
ce cade, redându-ne ca o Lună Plină.

(Zile oarbe trăiesc în zbuciumul
trupurilor: oțeluri transformate
în liniștea acidului :
nopți sărăcite până la ultima făină :
Stamine strivite de nunta patriei.)

Continuă să citești

Viața lui Constantin Cantemir zis cel bătrân, domnul Moldovei de Dimitrie Cantemir

https://blog.revistaderecenzii.com

Constantin Cantemir s-a născut în anul 1612 de la Mântuirea lumii, în luna noiembrie, <ziua> a opta, părinți fiindu-i Teodor Cantemir și Maria în satul părintesc numit Silișteni din ținutul Fălciului, așezat pe râul Ilan. Iară părintele său, Toader, coborâtor din vechea stirpe a Cantemireștilor, a fost fiu al lui Nestor, nepot al lui Vasile, strănepot al lui Iban, din strămoșii Grigore și Toader Cantemir, cu porecla mai nouă ‘Silisteanul’, care, primul dintre Cantemireștii de la Crâm, a trecut sub steagul lui Hristos în anul 6951 <de Ia Facerea> lumii, pe vremea lui Ștefan-Vodă, zis cel Mare. Părintele lui Constantin-Vodă, Toader Cantemir, a avut doi fii, pe Constantin și pe Nistor – <pe acesta> cu o altă soție (căci mama lui Constantin a murit după șase luni de la nașterea lui Constantin) – și o fiică mai în vârstă decât Constantin. Aceasta, juruindu-și fecioria lui Hristos, a luat veșmânt călugăresc și i s-a dat numele de Macrina. Ea a murit răpusă de bătrânețe în anul Domnului 1677 și a fost înmormântată cu mare cinstire de către Constantin și Nistor, frații săi, în mănăstirea părintească zisă Urlați, în cimitirul străbunilor lor Nistor, fratele lui Constantin dintr-o altă mamă, cu cinci ani mai mic ca vârstă, vreme de un an întreg ferecat în lanțuri în temniță de către Dimitrie Cantacuzino, domnul Moldovei, din pricina fugii fratelui său Constantin în Țara Românească, îmbolnăvindu-se de oftică de pe urma îndelungatei întemnițări, a murit la vârsta de 48 de ani și a fost înmormântat în biserica satului Ceucani. / În anul Domnului 1627, năvălind tătarii din Crâm și din Bugeac, <Toader>, pe când apăra cu strășnicie ținutul

Continuă să citești

Povestea vorbei – Anton Pann

https://blog.revistaderecenzii.com

Primăvară-ntîia oară roazele cînd înfloresc
C-un fir merse la-mpăratul grădinaru-mpărătesc,
Care cu plăcere multă-n mîna sa cum l-a luat,
Totdodată fără veste la un deget l-a-nțepat
Și întîia sa plăcere ce asupra-i o avea
I s-a-ntors în supărare, cu acel gust n-o privea;
Cum și către grădinarul zise: — Iacă un cusur
Care n-ar fi cuviință ca să-l aibă un răsur;
Tu cam te pricepi la multe măestrii grădinărești,
Ș-astă roză ghimpi să n-aibă n-ai putea s-o altuiești?
— Ba să poate, împărate, — grădinarul a răspuns
— Și grădinăria are cîte un secret ascuns.

Continuă să citești

Being beauteous – Arthur Rimbaud

https://blog.revistaderecenzii.com

În fața unei zăpezi o Ființă învoaltă.
Șuiere de moarte și cercuri de muzică surdă fac să urce, să se întindă și să tremure ca un spectru acest trup adorat; răni scarlate și negre scânteiază în cărnurile superbe.
Culorile firești ale vieții se inched, dansează și se desprind în jurul Viziunii, pe schelă.
Și freamătele se înalță și tună, și gustul turbat al acestor efecte, încărcându-se cu șuierile mortale și asprele muzici pe care lumea, departe în urmă, le aruncă asupra maicii noastre de frumusețe – ea șovăie, se ridică.
Oh! Oasele noastre s-au înveșmântat într-un nou trup înamorat.

Continuă să citești

Soacra cu trei nurori de Ion Creangă

https://blog.revistaderecenzii.com

Era odată o babă, care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte.

O răzeșie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite și multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse și părăluțe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri și tremura după ban.

Pentru a nu răzleți feciorii de pe lângă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stânga celei bătrânești. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lângă sine — în casa bătrânească — și a nu orândui nimic pentru împărțeală până aproape de moartea sa. Așa făcu; și-i râdea inima babei de bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori și mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: „Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni și nu le-oi lăsa nici pas a ieși din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea — fie-i țărna ușoară! — așa a făcut cu mine. Și bărbatu-meu — Dumnezeu să mi-l ierte! — nu s-a putut plânge că l-am înșelat sau i-am risipit casa; … deși câteodată erau bănuiele… și mă probozea… dar acum s-au trecut toate!”

Continuă să citești

Balul spânzuraţilor – Arthur Rimbaud

https://blog.revistaderecenzii.com

În neagra, ciunta furcă, buna,
Ai diavolilor paladini
Dansează, tot dansează-ntruna,
Uscaţi, scheletici Saladini

Jupînul Scaraoţchi de ştreang îşi trage, crunte,
Micuţele paiaţe, pe cer hlizite-acum,
Şi, negre, cu papucul lovindu-le în frunte,
Le face să danseze în cîntec de Crăciun !

Paiaţele, izbite, în braţe ca şuviţe
Se-nlănţuie : orgi negre par piepturile lor,
Odinioară strînse de gingaşe domniţe,
Şi se ciocnesc întruna în lung, hidos amor.

Continuă să citești