https://blog.revistaderecenzii.com
Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
Casele-adunate, ca nişte urcioare
Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.
Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnav-a carpenului sur
Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus
Foile,-n azur.
https://blog.revistaderecenzii.com
Unde oare se tot duce apa ce din matcă-afară
A ieșit de-atâta vreme sfărâmând orice zăgaz,
Întinzându-și nimicirea din o țară-n altă țară,
Și în veci fără cruțare, neavând, nici dând răgaz?
În zadar se-ncearcă unii drumul ei să-l stăvilească,
Nu mai e putere-n lume revărsarea să-i oprească.
Și e groaznică urgia, însă e dumnezeiască.
Șterge-n clipă o cetate, trece munții dintr-un salt.
Lasă-n urmă numai leșuri și târăște-ncoa și-ncolo
Dar mături muiate-n sânge cu popor după popor
Se cutremură pământul zguduit de-un lung fior,
Iar toți zeii vechi se surpă, s-amuțit e chiar Apollo.
Printre țipete și lacrimi lumea-ntreagă se scufundă,
Ce-a rodit de veacuri mintea este astăzi dus la fund,
Unde-au fost ogoare-odată este-o mare fără fund.
https://blog.revistaderecenzii.com
Colo, prin mărăcinişul dintre râpi şi ulmul ciung,
Toamna ,iapă roaibă, paşte scărpinându-şi coama, lung.
Lângă malurile apei, pe tăpşanul gol şi ud,
Azi,potcoavele-i albastre zăngănind încet s-aud.
Vântul-schivnic, furişându-şi recea vraişte de fum,
Macină frunzişul galben de pe coşcovitul drum.
Şi sărută blând pe creanga măcieşului spinos,
Rănile roşcate ale nevăzutului Hristos.
https://blog.revistaderecenzii.com
Iapă murgă, toamna-și țeasălă-ntr-o doară
Pe un dâmb de jnepeni coama ei ușoară.
Și din mers potcoavele-și aruncă
Sunetul albastru peste râu și luncă.
A pornit și vântul nevăzut acum,
Frunza o strivește-n zbrușii de pe drum
Și-n scoruș sărută, schimnic cuvios,
Roșii stropi de sânge-ai Domnului Cristos.
https://blog.revistaderecenzii.com
Suspinele
Pe strunele
De toamnă vin,
În cord lovesc
Și mi-l rănesc
C-un searbăd chin.
Greu respirând
Și palid, când
Trec ore-n zbor,
Mă simt pierdut
În drag trecut
Și plâng de dor.
https://blog.revistaderecenzii.com
Traducere de Octavian Cocoş
Limbă de aur, tu, lăuta mea!
Sirenă ce domneşti în depărtări!
În zi de iarnă nu porniţi cântări,
Ci partitura-nchisă să vă stea:
Adio! Înc-o dată-n lupta grea
Între osândă şi-acest lut zelos
Eu ard în foc; şi gust nesăţios
Din al lui Shakespeare fruct ce mă momea.
Voi, nori din Albion! Poet măreţ!
Ce vechea temă iar o zămisliţi!
Prin codrii de stejar când sunt drumeţ,
De orice vis steril să mă feriţi,
Dar când voi arde-n foc şi fi-voi jar,
Aripi de Phoenix daţi-mi să zbor iar.
https://blog.revistaderecenzii.com
*Publicată în Convorbiri literare, 1875
Era odată o babă, care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte.
O răzeșie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite și multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse și părăluțe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri și tremura după ban.
Pentru a nu răzleți feciorii de pe lângă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stânga celei bătrânești. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lângă sine — în casa bătrânească — și a nu orândui nimic pentru împărțeală până aproape de moartea sa. Așa făcu; și-i râdea inima babei de bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori și mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: „Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni și nu le-oi lăsa nici pas a ieși din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea — fie-i țărna ușoară! — așa a făcut cu mine. Și bărbatu-meu — Dumnezeu să mi-l ierte! — nu s-a putut plânge că l-am înșelat sau i-am risipit casa; … deși câteodată erau bănuiele… și mă probozea… dar acum s-au trecut toate!”
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Întocmai ca arta, religia ori filosofia, istoria nu se poate explica decât prin sine însăși. Precum nu poți înțelege arta prin filosofie ori prin religie, pentru câ ea e o entitate spirituală independentă și specific-organică, tot așa istoria nu se poate înțelege nici prin artă nici prin aceea ce contemporanii numesc „știință”, și cu atât mai puțin prin filosofie. Istoria e, ca și religia, arta și filosofia, o atitudine în fața lumii și vieții. Această atitudine a umanității, oricât de primitiv conștiente de sine, e tot așa de veche ca și însăși licărirea primului gând de dualitate antropomorfă : om și lume. De aceea avem încă din întunerecul preistoric o istorie pasivă, vegetativă, orală și simbolică, creată numai din stricta necesitate biologică a genealogiei. Avem o istorie populară, etnografic ornamentală, sau social politic utilitari, de simplă înșirate, ritmică ori monumentală, a unor fapte ofensive sau defensive, individuale sau sociale. Avem o istorie finalistă, analoagă artei și filosofiei finaliste, arhaice, urmărând scopuri extraistorice : în primul rând politice (autocrate, feudale, oligarhice sau teocratice). Avem în sfârșit istoria pentru istorie, ca arta pentru artă, ori filosofia pentru filosofie, atunci când omenirea, în epoce de înălțare generală a ritmului și a percepției spirituale, găsește prin capetele creatoare, specific înzestrate în direcția istorică, rațiunea intimă și legile de funcționare și expresie ale istoriei. Teoria cunoștinței și logica filosofici sistematizate au în arta, religia și istoria societăților omenești, ajunse la maturitate spirituală, corespunzătoarele lor „teorii ale cunoștinții“ și „logice“ ale artei, religiei și istoriei.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Amurg de toamnă pustiu, de humă,
Pe câmp sinistre șoapte trec pe vânt-
Departe plopii s-apleacă la pământ
În larg balans lenevos, de gumă.
Pustiu adânc…și-ncepe a-nnopta,
Și-aud gemând amorul meu defunct.
Ascult atent privind un singur punct
Și gem, și plâng, și râd în hî, în ha.
https://blog.revistaderecenzii.com
Cărau comori săpate sub lună și-n secret.
Urcaseră prea lesne în pisc de zaiafet.
Purtau trufașe tuiuri pe creștetul zălud
Și noile blazoane cu încă smalțul crud.
Dădeau porunci cu lene și n-auzeau nimic,
Dar se-auzea în vale o fierbere grăbită
De fier și os și piatră, de scrâșnete de cric,
De nesfârșită muncă, de lume ce se-agită.
În deșucheate dansuri, acest sobor dospea
Ca-n buba unei alte, răsăritene Rome.
Și fluturau lungi valuri în aer, de tafta,
Urzite-n vin, bătute în galeșe arome.