Nevasta. Nuvelă de Liviu Rebreanu

https://blog.revistaderecenzii.com

Ion Bolovanu trăgea să moară…

Stătea chircit în pat, cu un picior întins strună peste cearceaful boțit, cu cellalt cârligat din genunchi, parcă i l-ar fi zgârcit cârceii. Mâinile le ținea rășchirate ca un răstignit, degetele încleștate în așternutul de paie, din care se zgâiau, spăimântate și rupte, câteva fire galbene ca părul în barba unui spân. Pieptul descheiat i se ridica în răstimpuri rare, anevoie, horcăind prelung, parcă cu fiecare înălțare i s-ar fi smuls o coardă din suflet. Ochii, mari, holbați, se mișcau cu priviri sticloase, pline de groază, ca și când ar fi văzut ceva nespus de amenințător.

Continuă să citești

Economii de I. L. Caragiale

https://blog.revistaderecenzii.com

Citim în Națiunea următoarea notiță:

O foaie oficioasă în polemica sa cu Românul pretinde că toți câți combat colectivitatea nu mai fac parte din Partidul Național-Liberal, că însuși C.A. Rosetti încetase de-a face parte din acel partid de când începuse a dezaproba actele guvernului. Ce ? Ca să facă cineva parte din Partidul Liberal-Național trebuie să trăiască din buget și prin gheșefturi ?… Mare nerușinare ! Mulți bani ne-or fi costând cei ce-și permit să scrie asemenea enormități !

Continuă să citești

Ocrotitorul de Liviu Rebreanu

https://blog.revistaderecenzii.com

— Aide, Filibaș, zise directorul, un om acru, cu cioc și cu ochelari, către aprodul Ion Filibaș, întinzându-i un plic mare, galben, cu eticheta ministerului, să-mi cauți din fundul pământului pe domnul șef Sulea și să-i dai plicul ăsta!… Ai înțeles?…

Aprodul se închină adânc, luă plicul, bâlbâi de mai multe ori “da, domnule director”, apoi, cu o privire blândă și rugătoare, parc-ar fi cerut iertare pentru îndrăzneală, întrebă cu glasul răgușit de respect:

Continuă să citești

Cronică sentimentală de I. L. Caragiale

https://blog.revistaderecenzii.com

În una din livezile ‘nverzite ale Africei necunoscute de miază-zi, prin care curge liniștită apa Zanzibarului, se rădică un cătun de bordeie locuit d’o populațiune barbară cât se poate de ciudată.

Veți crede că voiu să vă serv un capitol de Geografiă populară, sau că încerc a vă da introducțiunea topografică a unui roman de călătorii și aventuri.

Nicidecum ! Voiu să vă fac cunoștință pur și simplă cu o specie de oameni cari, mă prind, nu-și pot găsi semeni în niciunul din cele patru înghiuri ale pământului.

Continuă să citești

Idilă de la țară de Liviu Rebreanu

https://blog.revistaderecenzii.com

Se înserează…

Armeanul se târăște pe lavița din fața prăvăliei, gâfâie grozav, își șterge fruntea cu o batistă roșie, mare cât un cearceaf, și apoi strigă Bertei să-i aducă armonica. E șchiop și spune tuturor că și-a pierdut piciorul în război. Și toată lumea îl crede. De ce adică nu l-ar crede?

Continuă să citești

Ce este „centrul” de I. L. Caragiale

https://blog.revistaderecenzii.com


La ce servește discuția de cuvinte, cârcota de vorbe seacă de miez ? la nimica decât la pierdere zadarnică de vreme. Poporul român, cu minte și fatalist din fire, a avut totdeauna această credință.

Dacă te apucai cu un român get-beget la vorbe, pe la nămiez, când e soarele’n putere, și-l întrebai: Măi Mușate, ce e acuma, zi ori noapte ? – badea se scărpina sub căciulă, se gândea câtva, te măsura cu ochii să vază ce fel de negustor ăi fi, și-ți răspundea: Apoi de ! domnule, zi este. Dar dacă, iubitor de cârcotă, de cei cu sămânță de vorbă, vreai să deschizi cu românul discuție din chiar senin numai de dragul discuției, și te apucai să-i zici: Ce spui tu, măi badeo ! nu vezi că-i noapte ? – Mușat își îndrepta căciula și, fără să mai stea la gânduri, îți răspundea scurt: Apoi de ! domnule, o fi și cum zici dumneata !

Continuă să citești

Dintele de Liviu Rebreanu

https://blog.revistaderecenzii.com

Într-o noapte, dăscălița Aglaia Bujor se trezi leoarcă de sudori, gemând și bâiguind ca un om bolnav:

— Vai de mine și de mine!… Oare ce-i?… Aaa…

I se părea că nu i-e bine, dar nu-și putea da seama ce o doare. Se uită împrejur, cuprinsă de o frică neînțeleasă. În odaie stăpânea un întuneric tulbure, cenușiu, din care deabia se deslușeau cele trei geamuri, ca niște lespezi muruite cu leșie, și o tăcere limpede, subțire ca pânza de păianjen, tremurată de respirările tihnite ale celor ce dormeau.

Continuă să citești