https://blog.revistaderecenzii.com
Lui André Gide. De mulţi ani de zile părăsisem arta versurilor: încercând mereu să mă abţin, am făcut acest exerciţiu pe care ţi-l dedic. 1917
Format-a Ceru-această grămadă de minuni
Ca locuinţă unui şarpe?
PIERRE CORNEILLE
CINE, dacă nu vântul curat, în plânset frânge
Extreme diamante-n pustiu… Dar cine plânge,
Atât de-aproape mie-n momentele de plâns?
https://blog.revistaderecenzii.com
Asfințește. Printre ramuri
Aurite-n foc de soare,
Tremură nenumărate
Mici ferești strălucitoare.
Sub arțar, plecat, moșneagul
Șade cu luleaua-n gură,
Pare că-i cioplită-n piatră
Luminoasa lui figură…
Joacă în văzduh țînțarii ;
Pe furiș, prin frunza rară,
Ca un zgomot de șopîrle
Drăcușorii se strecoară,
https://blog.revistaderecenzii.com
Lilia… neque nent.
Stând dreaptă, torcătoarea-n fereastra azurată
Unde grădina melodioasă-adoarme lină;
Vârtelniţa cea veche tot sforăind o-mbată.
Sătulă, bând azurul, să pieptene-o calină
Şuviţă, care-n mâna sfioasă i se-mbie,
Ea stă visând şi micul ei cap treptat se-nclină.
Un pom şi purul aer urzesc o sursă vie
Ce, suspendată zilei, stropeşte din plăcere
Cu pierderi de petale grădina-n trândăvie.
https://blog.revistaderecenzii.com
O grădină de guri întinse. De purpură, negre, cu stropi stacojii,
Mândrele corole se înfoaie, aruncându-şi în spate mătăsurile.
Moscul lor se înstăpâneşte, cerc după cerc,
Într-o fântână de mirosuri, atât de grele că abia le inspiri.
Hieratic în halat, maestru al albinelor,
Te mişti printre stupii cu multe pieptare,
Inima mea sub piciorul tău, soră cu piatra.
Gâturi de trompetă se deschid ciocurilor de păsări.
Pomul Ploii de Aur îşi scutură prafurile,
În budoarele mici, cu dungi portocalii şi roşii,
Anterele îşi clatină capetele, având regeasca putere
De a zămisli dinastii. Aerul e bogat:
Iată rangul unei regine – nu i se poate împotrivi nicio mamă –
Un fruct cu gust de moarte: pulpă neagră, coji negre.
În crăpături strâmte cât degetul, albine singuratice
Robotesc printre ierburi. Îngenunchind,
Îmi pun ochiul într-o deschizătură, dau de-un ochi
Rotund, verde, neconsolat ca o lacrimă.
Tată, mire, în oul acesta de Paşte,
Sub coroana trandafirilor de zahăr
Regina albină se mărită cu iarna anului tău.
https://blog.revistaderecenzii.com
Poate mă înşel. Căci totuşi am fost fercit la Florenţa, şi atâţia alţii înaintea mea. Dar ce-i fericirea dacă nu simplul acord între făptură şi existenţa pe care o duce? Şi ce acord mai legitim poate uni omul cu viaţa dacă nu îndoita conştiinţă a dorinţei sale de durată şi a morţii căreia îi este hărăzit? Aici înveţi cel puţin să nu te bizui pe nimic şi să vezi în prezent singurul adevăr ce ne este dat „pe deasupra”. Mi se spune întruna Italia, Mediterana, pământuri antice unde totul e pe măsura omului. Dar unde şi care-i calea? Lăsaţi-mă să privesc cu ochii larg deschişi spre a-mi căuta singur măsura şi mulţumirea mea. Sau mai curând da, văd: Fiesole, Djemila şi porturile scăldate în soare. Măsura omului? Tăcerea şi pietrele moarte. Tot restul aparţine istoriei.
Totuşi, nu aici ar trebui să mă opresc. Căci nicăieri nu stă scris că fericirea trebuie să fie cu orice preţ nedespărţită de optimism. Ea e legată de iubire –
ceea ce nu-i acelaşi lucru. Şi cunosc ore şi locuri unde fericirea poate părea atât de amară, încât ai dori ca ea să fi rămas o simplă făgăduială. Dar asta pentru că în acele ore şi în acele locuri nu ştiusem să iubesc din toată inima, adică să nu renunţ. Aici trebuie să vorbesc despre intrarea omului în sărbătorile pământului şi ale frumuseţii. Căci în clipa aceea, precum neofitul ultimele văluri, el lasă să cadă la picioarele Dumnezeului său moneda măruntă a personalităţii sale. Da, există o fericire mai înaltă, căreia fericirea îi apare lipsită de însemnătate.
https://blog.revistaderecenzii.com
Ieri peste noapte vântul a sfărâmat Amorul
Ce-n colţul cel mai dulce ce-l tăinuieşte parcul
Adesea ne oprise din drum, săgetătrul,
Cu zâmbetul pe buze, tinzând în aer arcul.
Ieri peste noapte vântul l-a sfărâmat. Şi-acuma
Puzderia de marmor roteşte-n zori – şi-i trist
Să vezi sub arbor soclul ce mai păstrează numa
Iscălitura ştearsă a bietului artist.
Ce trist se-nalţă soclul stingher! Luându-şi zborul,
Întristătoare gânduri se duc iar, ca să vie
În visul meu de jale în care viitorul
Îmi prevesteşte-o soartă mâhnită şi pustie…
https://blog.revistaderecenzii.com
Ziua ne găsește departe către hotarul de Vest. Dealuri de țernă roșă răscolită, care chiftește de apă, se desfășură într’un larg amfiteatru. Prin contrast, depărtările umede par de un albastru adânc. Alături stejarul-plută mănâncă dealul și la picioarele lui iarba, acum înaltă, mătăsoasă, se încovoaie la suflul dimineței. Frumoase sămănături de grâu în șiruri, foarte înaintate. Piatra sură, roșie iese la iveală însă în păreți întregi ori în fărâmături risipite, printre care se strecoară țepoase tufișuri, pe când alături chiar toată întinderea e proaspăt verde și câte un mănunchiu de flori rose se ridică timid. Case albe, galbene, cu coperișuri roșii, flancate une ori de turnulețe crenelate, arată, în acest despoblado, vre-o fermă, și din cantoanele căii ferate pe fundul vetrei roșii de foc se desfac copiii mulți, pe jumătate goi, cu speriatele căpățâni rotunde, brune. Câte patru cinci măcar, la fiecare casă. In cărticica de alături persicul și zarzarul surâd. Câte un podeț e lucrat ca pe vremea Romanilor.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Eram bărbatul care-n singurătăţi petrece,
Ca vulturul pleşuv pitit în stânca rece.
Nesuferind câmpia fugeam de cei de jos,
Băteam din aripi iute spre muntele sticlos,
Şi peste creste ninse făcând ocoluri rare
Granitul mohorât îl apucam în gheare;
Să scriu pe cer elipse eu mă credeam ales,
Pe sus scoteam un ţipăt de nimeni înţeles.
Când coama-mi străluci la tâmple sideral,
Mă coborâi în vale ca un Virgil pe cal
Cu lira într-o mână, cu hăţurile-ntr-alta,
Unde foşneşte grâul sau aşchii scoate dalta,
Strânsei în spume frâul, făcui la oameni semn
Cum să arunce coasa, cum să cioplească-n lemn.
Cântam. Dar prea departe de ei şedeam în şa,
Din gura mea un murmur nedesluşit ieşea.
https://blog.revistaderecenzii.com
De trec pe strada zgomotoasa
Prin temple pline de m-abat
Între besmetici de-s la masa
Eu de-al meu vis ma las furat.
Spun: anii grabnic s-or asterne
Si câti suntem, fara popas
Vom trece toti sub bolti eterne –
Cuiva, curând i-o bate-un ceas…
Un gând lânga stejar îmi vine:
El patriarh din codrii grei,
O sa ma-ngroape si pe mine,
Asa ca pe parintii mei.
https://blog.revistaderecenzii.com
Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituţii într-un moment când s-a procedat la o lărgire a cadrelor
academice, lărgire cerută, dacă nu mă înșel, de sporul spiritual al ţării.
Ales fără înaintaș, ivirea mea aici între Domniile Voastre are oarecum
aspectul unei generări spontane. Trebuie să recunosc că împrejurarea
aceasta mă stânjenește puţin, deoarece îmi răpește posibilitatea și norocul, date până acum în chip de la sine înţeles, de a face, intrând sub
această cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupește, dar care n-a
încetat să fie prezent, graţie înfăptuirilor de o viaţă. Vă rog să-mi acordaţi totuși, potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe, care n-a ocupat niciun scaun în această nobilă incintă. Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de niciun nume, nu râvnește la nicio laudă și e răspândită
în spaţiul din preajma noastră, cât ţine întinderea împărătească a ţării.