https://blog.revistaderecenzii.com

Aș vrea să rostesc încă vreo câteva cuvinte sincere, în aceste zile de singurătate prelungită, care mă redau propriei mele conștiințe. Dar mai întâi vreau să rog pe cititor să nu-și abată privirea de la acest titlu, cam macabru. Nu despre moarte vreau să vorbesc aci, căci niciodată n-am crezut în ea, netrăind-o încă. Despre ea nu am decât o ușoară experiență, și cititorul meu știe că nu am obiceiul de a-l întreține cu ceea ce îmi este prea puțin cunoscut.

https://blog.revistaderecenzii.com

E mult de-atunci… e mult, nepoate,
Și ca prin vis le văd pe toate…
Hei ! să te miri, să te cutremuri
De cîte-au fost nainte vremuri…
  Și-i mult, e mult de-atunci, nepoate !

Intrase sabie în țară…
Zaveră… ciumă… jaf și pară !
S-au prăpădit ai mei cu toții,
Și tot ce-aveam prădară hoții
  Și turcul stăpînea în țară…

Cum am scăpat și eu cu zile
Nici aș putea să-ți spun, copile…
Pesemne pronia cerească,
Voind ca să mă pedepsească,
  Mi-a dăruit pedeapsa-n zile…

Că, uite, vremurile-acele
De-au fost amarnice și grele,
Dar inimi drepte, credincioase,
Vin bun și cîntece frumoase
  Erau pe vremurile-acele…

Azi cat nedumerit, nepoate :
Cum toate se schimbară, toate !
Din cîntece azi n-ai ce-alege,
Nici vinul nu e vin în lege,
  Nici inimi nu mai sunt, nepoate !…

Sursa: https://ro.wikisource.org/w

https://blog.revistaderecenzii.com

Trec orele ca nişte note
Din simfoniile durerei,
În urma lor rămân eterne
Melancoliile tăcerei…

Tot ce-ai crezut odinioară,
Tot ce-ai visat, tot ce-a fost sfânt
Te turbură cu nesfârşitul
Şi tristul gol că nu mai sunt…

https://blog.revistaderecenzii.com

În gara Burdea, posomorâtă și singuratică în mijlocul câmpiei, pe linia Costești-Roșiori, aștepta brișca galbenă, cunoscută, de la Amara. Când opri trenul, un băiețandru se repezi la vagonul în ușa căruia se arătase Grigore Iuga, strânse bagajele și le duse la trăsură. Vizitiul Ichim, bătrân și sfătos, ținea strâns din hățuri pe cei doi telegari neastâmpărați, care-și rodeau zăbalele și scormoneau cu copitele pietrișul.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cartea I

De-a Omului primă nesupunere, și fructul
Acelui interzis copac al cărui gust de moarte
Aduse moarte în Lume, și tot necazul nostru,
Cu dorul Edenului, până un Om mai înalt
Ne readuse, redând tronul de har,

https://blog.revistaderecenzii.com

— Dumneavoastră nu cunoașteți țăranul român, dacă vorbiți așa! Ori îl cunoașteți din cărți și din discursuri, și atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiți martir, când în realitate e numai rău, și prost, și leneș!

Ilie Rogojinaru sfârși, gâfâind de convingere. Își șterse chelia sfătoasă cu o batistă mare tărcată și își smuci mustața groasă, pleoștită, din care câteva fire i se încurcaseră, supărându-l, în colțurile gurii. Era arendașul moșiei Olena-Dolj. Slăninos și burtos, cu gât de taur și capul rotund, avea niște ochi căprui săltăreți și o figură jovială, parcă pornită mereu numai spre bucurii.

https://blog.revistaderecenzii.com

Auzeam, de parcă n-aveam Ureche
Până ce un Cuvânt Vital
Făcu tot drumul de la Viață la mine
Și-atunci am știut c-auzeam.

Vedeam, de parcă Ochiul mi-era
Un altul, până ce-n Lucru –
Ce știu azi c-a fost Lumina, căci ea
Îmbrăcă – intră – înlăuntru.

https://blog.revistaderecenzii.com

„Mulțumirile orișicui sunt și ale mele, și cu atât mai vârtos sunt și ale mele durerile orișicui. ”

Încă din timpul tinerețelor sale învățase Pascal de la cineva aceste vorbe frumoase, și de aceea el era cu desăvârșire pătruns de gândul că durerile lui sunt ale tuturora și că orișicare e dator să-și deie silința de a le alina.

El și era însă în adevăr vrednic de compătimirea orișicui.

https://blog.revistaderecenzii.com

Ce este această lume,
Otilio, să-mi spui!
Neantul face glume
Fiind un demon haihui.
Ce este această lume?

Te-ntreb unde e anul
Când prin salon jucai
Sau răscoleai brusc pianul
Ca pe un stol de cai?
Te-ntreb unde e anul!

https://blog.revistaderecenzii.com

Sub cel de-al treilea
Ptolemeu,
La curtea din
Alexandria,
Mi-am dovedit cândva şi eu
În hexametri măiestria
Şi-n vila mea de lângă
Nil,