https://blog.revistaderecenzii.com

În acel an, în 6 Septemvrie, mă duceam să’mi fac obișnuita preumblare de sară pe frumoasa alee a Copoului și o gândire care întovărășea adese ori cercetările mele istorice se înfățișa din nou cugetărei mele, cu o deosebită putere, anume: cum se poate ca în istorie studiul procedării minței la cercetările ei să fie deosebit de aceste cercetări înseși și cum se poate să fie două discipline, care să se îndeletnicească cu aceste întrebări? În fizică există numai concepțiile care se îndreaptă asupra fenomenelor naturii și nu o a doua știință care s’ar ocupa cu modul cum fizicul trebue să înjghebe adevărurile sale; de asemenea în Astronomie, în Chimie, în științele naturale propriu zise, ea Botanica, Zoologia, Mineralogia. Pentru ce în istorie ar fi nevoie de o știință, care să stabilească modul cum trebue să cugete istoricul și a doua care să stabilească aplicarea acestei cugetări asupra faptelor?

https://blog.revistaderecenzii.com

PE INSULA ȘERPILOR

Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. Razele aștern brâie verzui, galbene și roșii pe întinsul neteziș al apei. Pământul se retrage în urma noastră. Încet Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se șterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaș peste pustietatea lucie a mării.

După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Șerpilor. De departe par ruinele unei cetăți fantastice înfipte în valuri. La vreo sută de pași vaporul se oprește. O barcă ne ia, și peste câteva minute punem piciorul pe țărmul pietros al acestui singuratec ostrov. Un dorobanț chipeș, frumos, vine vesel înaintea noastră. El știe că odată cu noi i-au sosit merindele de la Sulina.

https://blog.revistaderecenzii.com

„După două ceasuri de un mers grăbit și fără nici o întâmplare, ieșirăm din adâncimea întunecoasă a pădurilor și poposirăm puțin în valea strâmtă, dar luminoasă, prin care curge limpedele pârâu al Săcului. Lespezile de calcar late și albe, pe care se rostogolește el ca din treaptă în treaptă, păreau poleite sub razele de aur ale soarelui, care străbăteau prin apa limpede până la ele.

Trecând pârâul și suind malul stâng, zărirăm turnul înalt al mânăstirii și albul zid împrejmuitor, cu creasta lui de olane roșii.

Picioarele noastre călcau deci țărâna unui pământ sfânt și blestemat în același timp. În adevăr, Zavera, cu toate grozăviile ei, trecea ca un pârâu de sânge prin mintea mea…

https://blog.revistaderecenzii.com

Răsună din margini de târg,
Un bangăt puternic de armă;
E toamnă… metalic s-aud
Gorniștii, în fund, la cazarmă.

S-aude si-un clopot de școală,
E vânt, si-i pustiu, dimineață;
Hârtii și cu frunze, de-a valma,
Fac roata-n vârteje, pe-o piață.

Se uită în zări catedrala,
Cu turnu-i sever și trufaș;
Gradina orașului plânge,
Si-aruncă frunzișu-n oraș.

https://blog.revistaderecenzii.com

Întâmplarea făcu să fiu odată de față când intră un țăran într-un magazin de fierărie.

— Bună ziua! zise dânsul.

— Ce dorești?

— Aș vrea să cumpăr o coasă…

Negustorul se repezi și trânti pe tejghea un mănunchi de coase.

https://blog.revistaderecenzii.com

Se înserează…

Armeanul se târăște pe lavița din fața prăvăliei, gâfâie grozav, își șterge fruntea cu o batistă roșie, mare cât un cearceaf, și apoi strigă Bertei să-i aducă armonica. E șchiop și spune tuturor că și-a pierdut piciorul în război. Și toată lumea îl crede. De ce adică nu l-ar crede?

Îl cheamă Sencovici, dar țăranii îi zic „Armeanul”, fiindcă vorbește foarte stricat românește, iar copiii „Șchiopul”, fiindcă umblă în două cârje. Are o față neagră ca un harap, o chelie ca o lună plină și o pereche de ochelari pe care toată ziua îi freacă și îi curăță cu un petec de flanelă gălbuie, și care totuși sunt veșnic unsuroși. Din pricina cheliei răcește ușor și suferă deseori de guturai, iar cu ochelarii nu vede bine, și de aceea nici nu-i pune decât atunci când se ceartă cu Armeanca sau are ghinion mare la cărți.

https://blog.revistaderecenzii.com

Mult e dulce și frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.

Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Și pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.

Românașul o iubește
Ca sufletul său,
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu!

https://blog.revistaderecenzii.com

Lui Victor Hugo
 
1
Prin pliurile-acelor bătrâne capitale,
Unde și spaima are parcă ceva vrăjit,
Pândesc, ca în virtutea unor porniri fatale,
Niște făpturi ciudate, cu farmec decrepit.

Aceste spectre fură femei odinioară,
Lais sau Eponima! Bieți monștri strâmbi, cu gheb,
Să le iubim! Au încă un suflet să tresară
Sub ruptele jupoane și pe sub reci otrepi.

https://blog.revistaderecenzii.com

Flori mărunte, foi în muguri,
Îmi răsfiră ușurei
Pe o panglică de mătase
Tinerii și bunii zei.

Zefir, du-o-n zbor de aripi,
Prinde-i-o după mijloc,
În oglindă să se vadă
Luminată de noroc.

Și cu trandafiri încinsă,
Trandafir tu însăți ești;
O privire, viață dragă,
Și din plin mă răsplătești.

Simte-mi inima ce simte,
Dă-mi în voie mâna ta,
Și panglica ce ne leagă
Trainică-ntre noi va sta!

https://blog.revistaderecenzii.com

Pe cine a iubit Alisia?

I

Am zis: „Mă duc” — Se înserase bine.

In fie-care zi din vara aceea, la aceeași oră de după masa de seară, treceam drumul peste două case la un prieten.

Târg mic.

Era lumină îngânată și deosebeam pe fiecare după locul neschimbat. Mă așezam la al meu, și cu toții copleșiți de liniște ca și cum am fi fost în armonie cu descreșterea zilei, tăceam. Când spunea vreunul ceva, suna supărător și glasul mirat de el singur, se ostenea. Dar după ce se înopta de tot, ne cuprindea dimpotrivă o nevoe parcă de auzit voce, de simțit mișcare, și unul începea să istorisească.

Azi întârziasem și, când am ajuns, am deosebit în întunerec un bărbat spătos care era mai mult peste număr, și care povestea.