https://blog.revistaderecenzii.com
Aplecându-mă spre după-amieze, îmi arunc plasele triste
spre ochii tăi oceanici.
Acolo, în cea mai înaltă flacără, singurătatea mea se prelungește și arde,
brațele ei rotindu-se ca ale unui om care se îneacă.
Trimit semnale roșii peste ochii tăi absenți
care miros a mare sau a plajă de lângă un far.
Tu păstrezi doar întunericul, femeia mea îndepărtată,
din privirea ta uneori apare coasta groazei.
https://blog.revistaderecenzii.com
Garoafe roșii, crenelate –
Amfore cu parfum de mosc,
Pecetii de rubin și sânge –
Eu vă iubesc și vă cunosc,
Prin voi, garoafelor bizare,
În funduri roșii de corolă,
Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară
Otrăvitoarea ei fiolă…
https://blog.revistaderecenzii.com
Cu noile bulevarde, nefolositoare imitație pariziană, care răscolesc fără milă pitoreștile cartiere bătrânești, cu mania alinierii militărești a străzilor, cu dărâmarea pe rând a hanurilor, a caselor vechi românești, spre a le înlocui cu pedante clădiri imitate după cele mai lipsite de gust arhitecturi apusene, dispar, zi de zi, urmele trecutului Bucureștilor. Bisericile prea vechi, ridicate de evlavia Domnilor temători de Dumnezeu, și care, cu puțină pietate, s-ar fi putut păstra în întreaga lor severă și amonioasă frumusețe, cad în ruine și se dărâmă. Așa a fost soarta recentă a bisericii Sărindar, a Sfântului Sava ori a turnului Colții; iar dacă se „restaurează“, se prefac de prea multe ori în caricaturi seccesion: în genul bisericii și clopotniții hanului Zlătari. În indiferența vinovată a generației noastre pentru tot ce nu e lux și maimuțărie a Apusului, distrugătoare de originalitate locală, te lepezi de tot ce a fost drag părinților tăi, cu o nepăsare ce ar merita pedeapsă.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Cu ochii fosforescenți și oblici
Ramați în cearcăne de aur –
Ca niște scumpe amulete –
Cavoul negrelor regrete…
Voi, preotese egiptene,
Sfidând stăpânii printre gene,
https://blog.revistaderecenzii.com
Simt dulce mâna-ți dragă în mâinile-mi febrile !
Lin, degetele tale le-ating, de catifea,
Năvalnice extaze mă copleșesc, subtile,
Și fire nevăzute mă-nlănțuie de ea.
Când simt că tremur, mâna-ți nădejdea îmi trezește,
Și soarta grea mai lesne o pot întâmpina;
Oricât de-adâncă-i rana ce-n sânul meu dospește,
Durerea să-mi aline, mi-ajunge mâna ta.
https://blog.revistaderecenzii.com
Nu te-ai priceput!
Singur tu nu mi-ai plăcut,
Că eu tot fugeam de tine?
O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine!
Ți-am fost dragă, știu eu bine,
Dar, să-mi spui, tu te-ai temut.
Și eu toate le-am făcut,
Ca să poți să-mi spui odată,
Să mă-ntrebi: Mă vrei tu, fată?
Și plângeam de supărată
Că tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Zici că-s mândră și n-am vrut
Ca s-ascult vorbele tale?
Dar de unde știi? În cale
Ți-am umblat și-n deal și-n vale,
Și-orișiunde te-am știut.
Zile lungi mi le-am pierdut,
Să mă-mprietenesc cu tine:
Tu-mi umblai sfios, Sorine,
Și plângea durerea-n mine,
Că tu nu te-ai priceput.
https://blog.revistaderecenzii.com
Iubite amice,
Îți aduci aminte de întîia noastră întîlnire, sunt acum vreo 45 de ani, la Paris, cam pe la anul 1835? Cinci sau șase români munteni din Valahia, cum se zicea pe-atunci, locuiam în rue St. Hyacinthe cu Niculae Cantacuzino Pașcanu și cu Iancu Filipescu Vulpache. Voi, alți atîția români moldoveni, între cari și fostul domn Alecu Cuza, locuiați cu un profesor anume Furnarache în rue Notre-Dame des Champs.
Într-o duminecă, micele noastre cîrduri se întîlniră pe Quai Voltaire, și noi și voi mergeam tot spre Champs Elysées. Mentorii noștri se opriră un minut la vorbă. Nu știu cum, nici în ce fel, dar ne-am pomenit deodată amestecați și braț la braț un muntean c-un moldovean; vorbeam fiecare limbagiul provinciei noastre și ne înțelegeam, parc-am fi vorbit aceeași limbă. Ce revelațiune! Dintr-acel moment nu am mai fost nici munteni, nici moldoveni. Eram toți românii
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
I
Egipet suvita de viata-n tara desertului neadormit.
Canalul de Suez bijuterie pe nedrept inverigata.
O, piramide, de ce lacustele mortii va tulbura somnul de
milenii?
Egipetul plange cu margaritarele durerii
O, nu mai plange, eroice Egipet!
Indemnul vremii: Inainte!
Vrajitorilor evului mediu le spun:
Lasati sa clipeasca ochiul senin deasupra Egipetului,
Niciodata nu mor martirii dreptatii.
https://blog.revistaderecenzii.com
Iată, fructele au fost culese,
Suflet, deprins a fi trist…
Spre grădini vineţite
Fug păsărele de iarnă.
Tarea iubire
Numai poetică a devenit.
Nu-i un motiv chiar să plângi.
Ţi-aminteşti?!
În ţară veneau visări
Din Orient.
Trecea vânzătorul
Cu panerul de cărţi.
Ţi-aminteşti?!
Ecouri scurte,
Şi târgul brumat.
Monoton,
Împuşcături de vânătoare.
https://blog.revistaderecenzii.com
Precum lumina unui singur soare
Prin lumea ‘ntreagă-și răspândește focul,
Chemând la viață nouă pe tot locul
Puterea cea’n etern renăscătoare,
Se luptă ‘n veci prin nori să se strecoare
Și’ n văi și munți și ‘n codrii vezi tu jocul
Lucorii ei ce-aduce iar norocul
Bogatei toamne-a-tot-dăruitoare: