https://blog.revistaderecenzii.com

Nu mă pricep la zei; dar cred că fluviul
E zeul puternic și brun – morocănos, neîmblânzit, irascibil,
Răbdător până la un punct, știut cândva de frontieră;
Util, deși nedemn de încredere păstor de vieți,
Apoi doar o problemă în fața constructorului de păduri
Și când totul a fost gata, locuitorii orașelor
Aproape l-au uitat pe zeul cel brun – dar, implacabil,
El își păstrează furiile, distrugând și-aruncând în uitare
Ce oamenii aleg să uite… Nevenerat, nici liniștit
De adoratorii mașinii, el așteaptă, vigilent, așteaptă.
Ritmul lui se simte în camera copiilor,
În copacul țâșnit primăvara în curte,
În mirosul de struguri toamna pe mese,
În seara de iarnă lângă lampa de gaz.
Fluviul e-n noi, jur-împrejur e marea;
Marea e capătul pământului, granitul
Unde se oprește plaja, pe care se-mprăștie
Aluziile mării la o creație, alta, anterioară:
Era stelei de mare, a racului pagurus, a primei șiri de spinare,
Golfurile mici unde marea oferă
Alga delicată, anemona marină.
Se scutură în aer năvodul zdrențuit,
Coșul e spart cu homari, vâsla ruptă
Și turma înecaților străini. Are multă voce marea,
Mulți zei și multe voci. Pe măceș e sare
Și ceață printre brazi. Mugetul și
Strigătul acut al mării sunt voci distincte,
Deseori auzite odată; plânsul de noduri,
Amenințarea și mângâierea valului spart peste ape,
Caria dinților de granit deoparte
Și chemările, alarme ale promontoriilor din preajmă.
Sunt voci ale mării, iar noroiul scâncind
Plutește către țărm cu pescărușul:
Sub apăsarea ceții mute
Clopotul sună,
Tras pe hula de pe fund, fără grabă,
Măsurând un timp care nu e al nostru,
Un timp mai bătrân ca timpul cronometrelor, mai bătrân
Ca timpul numărat de femeile-ngrijorate, pline de spaimă,
Culcate și neputând să doarmă, socotind viitorul,
Încercând să desfacă, să descurce,
Să-nnoade trecutul și viitorul,
Între miezul de noapte și sorii de zi, când trecutul e o dezamăgire,
Când viitorul e fără viitor, înaintea dimineții,
Când timpul stă-n loc și nicicând nu se sfârșește,
Iar hula de pe fund care este și a fost dintotdeauna
Face să bată
Clopotul.

https://blog.revistaderecenzii.com

După ce lumina torțelor a îmbujorat fețele asudate
După liniștea glacială a grădinilor
După supliciul locurilor împietrite
Strigătele și plânsetele
Temnița și palatul și răsunetul
Tunetelor primăverii peste munții îndepărtați
Cel care trăia este acum mort
Noi care acum trăim, o să murim
Cu puțină răbdare

https://blog.revistaderecenzii.com

PANAIT ISTRATI martie 1928

Când sosește toamna, întinsele câmpii de țelină ale Munteniei dunărene încep să trăiască, timp de o lună, existența lor milenară.

Aceasta începe chiar în ziua de Sfântul Pantelimon. În ziua aceea, vântul dinspre Rusia, pe care noi îl numim muscalul sau crivățul, mătură cu suflarea lui de gheață nesfârșitele întinderi; dar cum pamântul arde încă, infierbântat ca un cuptor, muscalul își cam rupe dinții în el. N-are a face! Barza, care stă pe gânduri de mai multe zile, își țintește ochiu-i roșu asupra aceluia ce-o dezmiardă în răspăr, și iat-o plecată în ținuturile calde, căci ei nu-i place muscalul.

https://blog.revistaderecenzii.com

„S’ io credessi che mia risposta fosse
a persona che mai tornasse al mondo,
questa fiamma staria senza più scosse.
Ma per ciò che giammai di questo fondo
non tornò vivo alcun, s’ i’ odo il vero,
senza tema d’ infamia ti rispondo. „

https://blog.revistaderecenzii.com

Domnul Charles Grandet, preafrumos june de douăzeci și doi de ani, făcea în momentul acela un ciudat contrast cu tipicarii provinciali, cam iritați de ifosele sale aristocratice, pe care toți le studiau ca să aibă de ce rîde. Aici e nevoie de o lămurire.

La douăzeci și doi de ani, tinerii sînt încă așa de aproape de copilărie, încît lesne pot să se dedea la copilării. Astfel, poate, la o sută dintre dînșii s-ar fi găsit nouăzeci și nouă care să se poarte aidoma cum se purta Charles Grandet. Cu cîteva zile înainte de această seară, tatăl său îi spusese să plece pentru cîteva luni la fratele lui din Saumur. Poate că domnul Grandet din Paris se gîndea la Eugénie. Charles, care venea în provincie pentru întîia oară, își pusese în gînd să apară acolo sub înfățișarea unui june la modă, să bage în sperieți ținutul cu luxul său, să rămînă de pomină și să importe acolo toate inovațiile vieții pariziene, în sfîrșit, într-un cuvînt, voia să piardă la Saumur mai mult timp decît la Paris cu lustruitul unghiilor și să afecteze excesiva prețiozitate a ținutei, pe care un tînăr elegant o părăsește uneori pentru o delăsare, ce nu-i lipsită nici ea de farmec.

https://blog.revistaderecenzii.com

Sînt case în unele orașe de provincie a căror priveliște insuflă aceeași melancolie pe care o provoacă mănăstirile cele mai sumbre, întinderea șesurilor cu bălării și mără­cini, nespus de mohorîte, ruinele cele mai pline de jale. Poate că dăinuiesc îndeolaltă în aceste case și tăcerea schiturilor, și întinderea stearpă a șesurilor cu bălării și mărăcini, și rămășițele ruinelor; viața și mișcarea sînt atît de mocnite înăuntru, încît un străin le-ar crede ne­locuite dacă n-ar întîlni deodată privirea slabă și rece a unei ființe neclintite, cu obrazul pe jumătate de schim­nică, înclinat peste pervazul ferestrei, la vuietul unui pas necunoscut.

Același suflu de melancolie se desprinde din fizionomia unei locuințe așezate în Saumur^[1], la capătul străzii care duce, în urcuș, spre castel, prin partea de sus a orașului. Strada, acum puțin umblată, încinsă vara, înghețată iarna, întunecoasă pe alocuri, se deosebește între toate prin so­noritatea pavajului de prundiș mărunt, întotdeauna uscat și curat, prin îngustimea întortocheatei sale căi, prin tihna caselor sale, care țin de tîrgul cel vechi și domină me­terezele.

https://blog.revistaderecenzii.com

„Stăturăm două zile în Văratic. Cu această împrejurare mă putui încredința că oaspeții obișnuiți ai mânăstirii aveau cuvânt să petreacă aicea câte o lună sau două. În adevăr, aerul, apa, preumblările, societatea chiar sunt atâtea lucruri care îndeamnă pe mulți a ieși din vârtejul orașelor mari și a căuta odihna sufletească în aceste locuri însuflețite de o viață mai dulce și mai tihnită.

https://blog.revistaderecenzii.com

Dacă spațiul și timpul, așa cum spun înțelepții,
Sunt lucruri care nu pot fi,
Musca care trăiește o singură zi
A trăit atâta timp cât înțelepții și drepții.
Dar să trăim totuși cât ne e cu putință,
Cât iubirea și viața sunt încă un dar,
Căci timpul este timp și este fugar,
Deși înțelepții nu găsesc așa de cuviință.

https://blog.revistaderecenzii.com

Oamenii de măsura lui Nicolae Bălcescu sunt încă rari între românii de astăzi. Acei care ca dânsul, în tot cursul unei existențe de luptă, au fost insuflați numai de nobila simțire a amorului de patrie și care au visat și lucrat cu neîncetare la reînvierea și la mărirea neamului lor, merită să atragă respectul și simpatiile urmașilor. Tot ce se atinge de acei oameni de frunte, diversele întâmplări ce au trecut peste dânșii, actele lor publice și chiar incidentele vieții lor private devin, după moarte, de un mare interes pentru cine știe a-i prețui și îi admiră. E o datorie sacră pentru amicii și contemporanii lor de-a face apel suvenirelor, spre a feri de uitare toate notițele ce pot contribui la completarea biografiei lor.

https://blog.revistaderecenzii.com

Călătoria Magilor – T. S. Eliot, 1888-1965

“Am avut parte de ger când am ajuns,
Era cea mai neprielnică perioadă a anului
Pentru o călătorie – şi, mai ales, o călătorie atât de lungă:
Drumurile erau desfundate şi vremea aspră,
Chiar în toiul iernii.”
Iar cămilele pline de răni, cu picioarele inflamate,
Recalcitrante, zăceau în zăpada apoasă.
Au fost momente când ne era dor
De palatele noastre de pe colinele însorite, de terase
Şi de fetele cu piele catifelată care ne-mbiau cu şerbet.
Apoi, conducătorii de cămile înjurând şi bombănind,
Trăgând de timp şi poftind lichior şi femei,
Şi focurile stingându-se în noapte, şi lipsa adăposturilor,
Şi metropolele ostile, şi orăşelele neprietenoase,
Şi satele murdare, şi preţurile mari:
Am avut parte de-o călătorie grea.
Până la urmă, am ales să umblăm noaptea,
Dormind pe apucate,
În timp ce nişte voci fredonau în urechile noastre
Că ceea ce facem e o nebunie.

Apoi, în zori am coborât într-o vale mai călduţă,
Sub zăpada subţire, miros de vegetaţie;
Mai era acolo un pârâu şi o moară de apă bătând întunericul,
Şi trei copaci sub geana cerului,
Şi-un bătrân cal alb galopa spre marginea păşunii.
Apoi, am ajuns la o tavernă cu frunze de viţă de vie la fereastră,
Lângă o uşă şase mâini aruncau zaruri pentru monezi de argint
Şi nişte picioare-mpingeau ploşti de vin goale.
N-am primit nici o informaţie, aşa că am plecat mai departe
Şi-am ajuns acolo la căderea serii, nici un moment mai devreme,
Găsind locul căutat; era (s-ar putea spune) curăţel.

Toate acestea, îmi amintesc, s-au întâmplat demult,
Şi aş face călătoria iarăşi, dar să lămurim,
Să lămurim
Asta: am bătut atâta amar de drum pentru
O Naştere sau pentru o Moarte? Acolo era o Naştere, desigur,
Am avut dovezi şi nu există dubii. Mai văzusem naştere şi moarte,
Dar noi credeam că sunt diferite; această Naştere a fost
O agonie grea şi amară pentru noi – o Moarte, moartea noastră.
Ne-am întors acasă, în aceste Regate,
Dar nu ne mai simţim largul nostru aici, cu vechile legi,
Printre nişte oameni străini agăţaţi de zeii lor.
Ar trebui să mă bucur de-o altfel de moarte.

NB.
*Poemul este încărcat de simboluri biblice: pârâul – Apa Vie sau Apa Vieţii, moara „bătând întunericul” – Lumina Lumii , cei trei copaci –cele trei cruci de pe Golgota, calul alb este calul lui Isus la a doua venire, frunzele de viţă de vie şi ploştile goale fac trimitere la nunta din Cana Galileii şi la Cina cea de Taină , iar cele şase mâini, respectiv zarurile şi arginţii amintesc de trădarea lui Iuda şi de tragerea la sorţi a veşmintelor lui Isus de către soldaţii romani.

*Primele cinci versuri sunt un citat din Predica Naşterii Domnului, aparţinând episcopului Lancelot Andrewes , 1622.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/t.s.