https://blog.revistaderecenzii.com

Am privit de sus pământul învârtindu-se sub mine
Ca o noapte închegată purtând demonii pe sine:

Am văzut pe el durerea despletită alergând,
Scoțând gemete cumplite, mări de lacrime făcând,
Și veninul ei în clocot pân la porțile cerești
Să-nălța și cădea iarăși peste inimi omenești.

Am văzut hidoasa crimă cu ochi mari și sângerați,
Cu cuțitul într-o mână și cu dinții încleștați,
Neagră, vânătă la față și cu buzele uscate,
Cătând sânge cald să soarbă din vro inimă ce bate.

https://blog.revistaderecenzii.com

De astă dată, mă hotărâi să plec călare și, fiindcă era asupra iarmarocului de la Duminica Mare, rugai pe prietenul meu Tasache Crăcăuanu, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaș de pe vremuri, să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele și țintei ce urmăream. Astfel, spre seara mai sus-pomenitei sfinte duminici, numai ce-l văd pe Tasache al meu intrând în ogradă și ducând de dârlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal.

— Bine, măi Tasache, zisei eu ieșindu-i înainte și de-abia stăpânindu-mi râsul, da de unde dracu ai prins tu dihania asta și mi-o vâri în ogradă cu atâta ifos?

— De unde? Ia, din iarmaroc, după ce am dat 50 de lei unui român de la munte.

https://blog.revistaderecenzii.com

A vorbit şi-a tăcut crîngul de aur
Cu glasul lui de mesteacăn, uşure.
Nici o părere de rău nu mai au
Cocorii, în slăvi, peste pădure.
Ce să regreţi? Sîntem călători –
Trecem, intrăm şi părăsim casa.
Visează cînepa la cei duşi

Şi luna pe baltă licărindu-şi mătasea.
În mijlocul cîmpiei stau singur,
Vîntul duce cocorii mai departe.
Gîndesc la vesela tinereţe
Dar nu-mi pare rău de trecut, nici demomie.

https://blog.revistaderecenzii.com

Niște babe-și țin sub fereastră soborul.
Liniștea-i dumicată de foanfa lor răgușeală.
De pe-un butuc mărgelatele muște-și iau zborul
Și-n pădurea unui pieptar dau toate năvală.
Babele par spre-o cernită dumbravă să cate,
Unde pâlpâie feștilele unor fulgere rare.
Își sumeț poalele sucnelor învârstate
Și clipesc din roasele gene a-ngândurare.
”Se-ntoarce de ploaie, sunt de părere, vorbă nu-ncape,
Cerul e fumegos cum nu i-i felul să fie
Și azi dimineață se vedea pe
Blide ceva ca o mâzgă acrie,
Iar laptele nu degeaba s-a sărbezit în șiștare
Și doniți în pivniță, mai-mai să se strice,
Și puicile cârâie altfel prin coticare,
Gândești că abia mai răsuflă bietele pe gârlice”.
Bătrânele mai pomenesc și de sfântul
Care-mi mână caii prin înalta tărie,
În timp ce prin văzduhul aburos vântul
Aduce izul reavăn al ploii ce va să vie.

https://blog.revistaderecenzii.com

Ierte-l Dumnezeu pe dascălul Pintilie! Era cântăreț vestit. Și murăturile foarte mult îi plăceau. Mai ales dacă era cam răgușit, le bea cu gălbenuș de ou și i se dregea organul, încât răsunau ferestrele când cânta Mântuiește, Doamne, norodul tău! Era dascăl în Butucani, bun sat și mare, oameni cu stare și socoteală, pomeni și ospețe de bogat. Iară copii n-avea dascălul Pintilie decât doi: o fată, pe care a măritat-o după Petrea Țapului, și pe Trandafir, părintele Trandafir, popa din Sărăceni.

Pe părintele Trandafir să-l țină Dumnezeu! Este om bun; a învățat multă carte și cântă mai frumos decât chiar și răposatul său tată, Dumnezeu să-l ierte! și totdeauna vorbește drept și cumpănit, ca și când ar citi din carte. Și harnic și grijitor om este părintele Trandafir. Adună din multe și face din nimica ceva. Strânge, drege și culege, ca să aibă pentru sine și pentru alții.

https://blog.revistaderecenzii.com

Pe pământul Daciei, în țara asta scumpă, plătită cu atâta sânge, supusă în sfârșit după atâtea jertfe, Traian aduce roiuri proaspete de oameni, din toate părțile întinsei lui împărății, și mai ales din Iliria. Un popor nou se așterne peste sfărâmiturile neamului dac, un nou răsad din vița romană prinde rădăcină în munții și în văile Dunării. Pe ruinele Sarmisegetuzei se ridică Ulpia Traiană, și în scaunul lui Decebal stă acum un cârmuitor împărătesc, „Legatus Augusti”. Minți pricepute și brațe harnice întocmesc țara și-i dau cu totul o altă față. Drumuri largi, pietruite, colindă netezișul câmpiilor și desfundăturile munților. Orașele sunt înzestrate cu băi, cu temple, cu teatre, și prin cetăți se așează oaste. Valuri uriașe de apărare se ridică de-a lungul hotarelor deschise bântuirilor. Brazdă nouă se răstoarnă din pământul în care dorm oasele atâtor viteji, holde îmbelșugate îmbracă văile Dunării. Meșterii se alcătuiesc în bresle. La gropile de aur din munții Ardealului lucrează săpători aduși din Dalmația — aurarii, cea mai aleasă și mai cu vază dintre toate breslele țării. Ostașul roman muncește alături cu băștinașul dac, se-ngrădește cu el în aceeași gospodărie, s-așează la aceeași vatră, își împart bucuriile și durerile, pâinea și sarea sub același acoperământ, și cel ce a biruit ieri cu armele biruie acum cu alcătuirile vieții lui, cu mintea lui luminată, cu limba lui sonoră și limpede — o cucerire înceată, blândă, firească, întinsă fără siluire, primită fără suferință.

https://blog.revistaderecenzii.com

Ca la două ceasuri cale-n jos de Ploiești curge apa Cricovului, care, cu mii de pâraie ce se resfiră și se-mpreună, împestrițează matca sa răzlățată și nisipoasă; de-a stânga, câmpia șeață se lungește până în poalele munților; d-a dreapta malul se-nalță râpos și acoperit cu păduri vechi și stufoase. Pe o culme mai semeață a acelei coaste sta, pe la leatul 1508, cetățuia lui Dracea, armașul din Mănești; din zidurile ei înnegrite, vederea cuprindea toată lunca, cu bordeiele și coșarele țărănești răsipite prin tufișe șe bălării; mai departe, turnurile bisericii din Târșor, pe care o zidise, cu vreo câțiva ani mai nainte, Vladislav Vodă, ce chiar într-însa, zice Cronica^[1], au pierit de sabie; și, în fund de tot, plaiurile aburoase ale Câmpinei și ale Breazei.

https://blog.revistaderecenzii.com

Bălțătești!… O improvizare de bâlci, pe șoseaua care vine de la Piatra, trece prin mijlocul satului, strâmbă, șerpuind printre râpi, și se duce la Târgu-Neamțului, înconjurată de singurătăți.

Lume multă, care vrea să petreacă și nu știe cum. Doamnele, ostentativ fără treabă, umblă în rochii de casă și cu capul gol… Domnii, cu jambiere și șepci impermeabile, trec la poștă, peste drum de hotel, înarmați cu alpenstock-uri, strânse energic în pumn la nivelul bărbiilor înțepenite și importante. Peisaj meschin. O colină întinsă, tristă, pătată de câțiva arbori schilozi, ascunde munții dinspre apus.

https://blog.revistaderecenzii.com

Lui Ion Ghica

Amice,

În cumplitele catastrofe de la Sedan și de la Metz, doi oameni nenorociți, mareșalul Bazaine și generalul Wimpfen, au avut trista misie de a subsemna cu numele lor cele mai colosale capitulații din istoria militară a lumii. Acești doi capi de oaste, dintre care unul, mareșalul Bazaine, implicat într-un proces celebru, a fost condamnat la degradare și la închisoare pe viață, am avut ocaziune de a-i cunoaște la Crâm, în niște împrejurări ce-mi place a-mi reaminti, căci ele se raportează la un timp de glorie pentru imperiul Franței, un timp de mari evenimente politice care au produs regenerarea patriei noastre.

https://blog.revistaderecenzii.com

Nastratin Hogea odată fiind la nuntă chemat,
Se duse în haine simple, ca sărac biet îmbrăcat;
Nuntaşii astfel văzându-l nici în seamă nu-l băga,
Ci pe cei cu haine scumpe să trateze alerga;
Şi după ce aşezară la masă pe toţi frumos,
Îl puseră şi pe dânsul în colţul mesii de jos.
Nastratin văzând aceasta, se sculă-n grab alergă,
Şi la un al său prieten să-i dea hainele-l rugă;
Dându-i hainele acela, se-mbrăcă galant pe loc,
Puse şi-o blană asupră-şi, cu postav roşu de foc,
Şi aşa mergând el iarăşi la nunta ce-a fost chemat,
Cum îl văzură nuntaşii, cu cinste l-a-ntâmpinat:
– Poftim, poftim, Hogea – efendi3, către dânsul toţi zicând,
L-a pus tocma-n fruntea mesii, fiecare loc făcând.
El dacă şezu la masă ş-a-ntins mâneca în vas,
Zicând: – Poftim, poftim, blană, mănâncă ce e mai gras!
Îl întrebară nuntaşii: – Hogea-efendi! zicând,
Pentru ce o faci aceasta, ş-întingi mâneca mâncând?
– Pentru că, el le răspunse, eu întâi când am venit,
Cu hainele cele proaste, nimenea nu m-a cinstit,
Şi când v-am dat bună ziua, abia mi-a zis: „Mulţămim!”,
Iar cum venii cu acestea, toţi mi-au zis: „Poftim, poftim !”
De aceea şi eu blana să mănânce o poftesc,
Căci văz toţi privesc la haine, iar persoana n-o cinstesc.