https://blog.revistaderecenzii.com

*Publicată în Convorbiri literare, 1875

Era odată o babă, care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte.

O răzeșie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite și multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse și părăluțe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri și tremura după ban.

Pentru a nu răzleți feciorii de pe lângă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stânga celei bătrânești. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lângă sine — în casa bătrânească — și a nu orândui nimic pentru împărțeală până aproape de moartea sa. Așa făcu; și-i râdea inima babei de bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori și mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: „Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni și nu le-oi lăsa nici pas a ieși din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea — fie-i țărna ușoară! — așa a făcut cu mine. Și bărbatu-meu — Dumnezeu să mi-l ierte! — nu s-a putut plânge că l-am înșelat sau i-am risipit casa; … deși câteodată erau bănuiele… și mă probozea… dar acum s-au trecut toate!”

https://blog.revistaderecenzii.com

Întocmai ca arta, religia ori filosofia, istoria nu se poate explica decât prin sine însăși. Precum nu poți înțelege arta prin filosofie ori prin religie, pentru câ ea e o entitate spirituală independentă și specific-organică, tot așa istoria nu se poate înțelege nici prin artă nici prin aceea ce contemporanii numesc „știință”, și cu atât mai puțin prin filosofie. Istoria e, ca și religia, arta și filosofia, o atitudine în fața lumii și vieții. Această atitudine a umanității, oricât de primitiv conștiente de sine, e tot așa de veche ca și însăși licărirea primului gând de dualitate antropomorfă : om și lume. De aceea avem încă din întunerecul preistoric o istorie pasivă, vegetativă, orală și simbolică, creată numai din stricta necesitate biologică a genealogiei. Avem o istorie populară, etnografic ornamentală, sau social politic utilitari, de simplă înșirate, ritmică ori monumentală, a unor fapte ofensive sau defensive, individuale sau sociale. Avem o istorie finalistă, analoagă artei și filosofiei finaliste, arhaice, urmărând scopuri extraistorice : în primul rând politice (autocrate, feudale, oligarhice sau teocratice). Avem în sfârșit istoria pentru istorie, ca arta pentru artă, ori filosofia pentru filosofie, atunci când omenirea, în epoce de înălțare generală a ritmului și a percepției spirituale, găsește prin capetele creatoare, specific înzestrate în direcția istorică, rațiunea intimă și legile de funcționare și expresie ale istoriei. Teoria cunoștinței și logica filosofici sistematizate au în arta, religia și istoria societăților omenești, ajunse la maturitate spirituală, corespunzătoarele lor „teorii ale cunoștinții“ și „logice“ ale artei, religiei și istoriei.

https://blog.revistaderecenzii.com

Amurg de toamnă pustiu, de humă,
Pe câmp sinistre șoapte trec pe vânt-
Departe plopii s-apleacă la pământ
În larg balans lenevos, de gumă.

Pustiu adânc…și-ncepe a-nnopta,
Și-aud gemând amorul meu defunct.
Ascult atent privind un singur punct
Și gem, și plâng, și râd în hî, în ha.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cărau comori săpate sub lună și-n secret.
Urcaseră prea lesne în pisc de zaiafet.
Purtau trufașe tuiuri pe creștetul zălud
Și noile blazoane cu încă smalțul crud.

Dădeau porunci cu lene și n-auzeau nimic,
Dar se-auzea în vale o fierbere grăbită
De fier și os și piatră, de scrâșnete de cric,
De nesfârșită muncă, de lume ce se-agită.

În deșucheate dansuri, acest sobor dospea
Ca-n buba unei alte, răsăritene Rome.
Și fluturau lungi valuri în aer, de tafta,
Urzite-n vin, bătute în galeșe arome.

https://blog.revistaderecenzii.com

Aplecându-mă spre după-amieze, îmi arunc plasele triste
spre ochii tăi oceanici.

Acolo, în cea mai înaltă flacără, singurătatea mea se prelungește și arde,
brațele ei rotindu-se ca ale unui om care se îneacă.

Trimit semnale roșii peste ochii tăi absenți
care miros a mare sau a plajă de lângă un far.
Tu păstrezi doar întunericul, femeia mea îndepărtată,
din privirea ta uneori apare coasta groazei.

https://blog.revistaderecenzii.com

Garoafe roșii, crenelate –
Amfore cu parfum de mosc,
Pecetii de rubin și sânge –
Eu vă iubesc și vă cunosc,
Prin voi, garoafelor bizare,
În funduri roșii de corolă,
Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară
Otrăvitoarea ei fiolă…

https://blog.revistaderecenzii.com

Cu noile bulevarde, nefolositoare imitație pariziană, care răscolesc fără milă pitoreștile cartiere bătrânești, cu mania alinierii militărești a străzilor, cu dărâmarea pe rând a hanurilor, a caselor vechi românești, spre a le înlocui cu pedante clădiri imitate după cele mai lipsite de gust arhitecturi apusene, dispar, zi de zi, urmele trecutului Bucureștilor. Bisericile prea vechi, ridicate de evlavia Domnilor temători de Dumnezeu, și care, cu puțină pietate, s-ar fi putut păstra în întreaga lor severă și amonioasă frumusețe, cad în ruine și se dărâmă. Așa a fost soarta recentă a bisericii Sărindar, a Sfântului Sava ori a turnului Colții; iar dacă se „restaurează“, se prefac de prea multe ori în caricaturi seccesion: în genul bisericii și clopotniții hanului Zlătari. În indiferența vinovată a generației noastre pentru tot ce nu e lux și maimuțărie a Apusului, distrugătoare de originalitate locală, te lepezi de tot ce a fost drag părinților tăi, cu o nepăsare ce ar merita pedeapsă.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cu ochii fosforescenți și oblici
Ramați în cearcăne de aur –

Ca niște scumpe amulete –
Cavoul negrelor regrete…

Voi, preotese egiptene,
Sfidând stăpânii printre gene,

https://blog.revistaderecenzii.com

Simt dulce mâna-ți dragă în mâinile-mi febrile !
Lin, degetele tale le-ating, de catifea,
Năvalnice extaze mă copleșesc, subtile,
Și fire nevăzute mă-nlănțuie de ea.

Când simt că tremur, mâna-ți nădejdea îmi trezește,
Și soarta grea mai lesne o pot întâmpina;
Oricât de-adâncă-i rana ce-n sânul meu dospește,
Durerea să-mi aline, mi-ajunge mâna ta.

https://blog.revistaderecenzii.com

Nu te-ai priceput!
Singur tu nu mi-ai plăcut,
Că eu tot fugeam de tine?
O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine!
Ți-am fost dragă, știu eu bine,
Dar, să-mi spui, tu te-ai temut.
Și eu toate le-am făcut,
Ca să poți să-mi spui odată,
Să mă-ntrebi: Mă vrei tu, fată?
Și plângeam de supărată
Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput!
Zici că-s mândră și n-am vrut
Ca s-ascult vorbele tale?
Dar de unde știi? În cale
Ți-am umblat și-n deal și-n vale,
Și-orișiunde te-am știut.
Zile lungi mi le-am pierdut,
Să mă-mprietenesc cu tine:
Tu-mi umblai sfios, Sorine,
Și plângea durerea-n mine,
Că tu nu te-ai priceput.