Premiile Europa Nostra 2021. Biserica de lemn din satul Urşi, marele câştigător al Premiilor Europene pentru Patrimoniu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Biserica de lemn din satul Urşi, judeţul Vâlcea este marele câştigător al ediţiei 2021 a Premiilor Europene pentru Patrimoniu. Proiectul a câştigat şi Premiul Publicului, informează Reprezentanţa în România a Comisiei Europene pe site-ul său.

Laureaţii marilor premii şi câştigătorul Premiului Publicului, selectaţi din cele 24 de iniţiative din 18 ţări europene declarate câştigătoare anul acesta, au fost anunţaţi în cadrul unei ceremonii desfăşurate vineri la sediul Fundaţiei Giorgio Cini din Veneţia. Ceremonia este printre punctele culminante ale Summit-ului European pentru patrimoniu cultural 2021 care se desfăşoară între 21-24 septembrie în oraşul italian înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Continuă să citești

Mihai Constantin ne este „GhiDigital”, în noua rubrică a Telejurnalului TVR 1

https://blog.revistaderecenzii.com/

În ziua de astăzi, pe Internet putem să plătim impozitele, să luăm bilete de avion și cazarea de vacanță, să comandăm mâncarea care să vină la ușă, să facem transferuri bancare. Numai că, pe unde circulă banii, dau târcoale și hoții. Proverbul din bătrâni „nu tot ce zboară se și mănâncă” are un nou înțeles în era digitală. Ca să nu ne ia nimeni drept fraieri pe Internet sau cum să ținem portofelul digital bine închis aflăm din noua campanie a Telejurnalului TVR – GhiDigital, prezentată de jurnalistul Mihai Constantin.

Continuă să citești

Sentimentul desprinderii de sine. Cronică de carte semnată de Dan Ionescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Poeme Canibale”… | Ziarul Naţiunea

*Cronică de carte apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 9 / 2021

Legătura dintre om și natură este cheia în care trebuie citită cea mai recentă carte, semnată de Ion Cristofor, al cărei titlu, Poeme canibale (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021), sugerează efortul în creație (versurile devastează trupul celui care își exprimă emoția). Fiindcă peisajul urban nu oferă decât o imagine seacă, o mască unică pentru orașe în general, rezidenții sunt dispuși a se dedica oricărui fragment de natură adevărată: „Deasupra uzinei electrice / Liliacul dă lecții de zbor pentru puii / speriați de întuneric. // Soldații s-u mutat în copaci / în frunze” (Strada pustie). Mările nu ar fi decât „niște băltoace împuțite” (Un tratat despre vise) fără lacrimile celor care le-au străbătut întinderea albastră. Nașterea lui Iisus a îmbunătățit calitatea apei de pe planetă – susțin adevărații creștini. În viziunea lui Ion Cristofor, lacrimile corăbierilor au fost cele care au purificat apa mării, fapt care invocă nevoia elaborării „unei istorii a lacrimilor”. Prezența ficușilor alină durerea bolnavilor din spitale: „Nimeni nu a scris o istorie a ficușilor / Dintr-un colț de salon al spitalului de urgență /În care iată tocmai acum agonizează o tânără femeie”. Fenomenele meteorologice, precum vântul sau ploaia, influențează starea sufletească a oamenilor, de condiții variate, de la scribi până la călugări. Prin impresia de mobilitate, vântul aduce în atenția scribului solitar fantasme ale trecutului, fapt care-l dezarmează și-l determină să recurgă la un gest de lehamite, care-i trădează splinul. Pentru el, mai mare importanță are trecutul, dar imposibilitatea de a-i reactualiza circumstanțele și de a-l retrăi în mod real îl aduce în pragul disperării, al desconsiderării proprie-i îndeletniciri, însăși transcrierea faptelor însemnate de la curte: „Bate vântul peste întunecatele câmpii ale provinciei / Singur, cufundat în întuneric, / Scribul scuipă în propria-i călimară” (Bate vântul). Nu mai este perioada romantică din vremea lui Macedonski, pentru care marginalizarea constituia un motiv de inspirație, de elaborare a unei capodopere precum Noapte de decemvrie.

Continuă să citești

Mihaela Berinde: „Vedeta populară” – 5 oraşe găzduiesc preselecţiile sezonului 7

https://blog.revistaderecenzii.com/

Iuliana Tudor

„Vedeta populară” – 5 oraşe găzduiesc preselecţiile sezonului 7

Iuliana Tudor şi echipa ei organizează preselecţii pentru noul sezon „Vedeta populară” la Craiova, Sibiu, Baia-Mare, Suceava şi Bucureşti. Românii talentaţi, iubitori de folclor şi pasionaţi de tradiţiile neamului românesc sunt aşteptaţi la casting din 28 septembrie.

Continuă să citești

Gâștele. Fabulă de Alecu Donici

https://blog.revistaderecenzii.com/

Gâștele Capitoliului - Wikipedia
Gâștele Capitolului

Cu o prăjină mare,
Țăranul gâște de vânzare
Mâna la târg.
Și drept să zic:

În cârdul gâștelor, spre buna îndemnare,
Grăbind la zi de târg, bătea ades cam tare.
(Dar unde de câștig sau pagubă s-atinge,
Nu numai gâștele, și omenirea plânge.)
Eu nu vinovățesc țăranul nicidecum;
Iar gâștele altfel aceasta judeca
Și, întâlnindu-se c-un trecător pe drum,

Așa striga:
— A! Ce necaz, ce osândire!
Asupra gâștelor ce crudă prigonire!
Privește, un țăran cum bate joc cu noi;
De astă-noapte el ne mână denapoi.
Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte
Că are datorie a ne arăta cinste;
Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit

Ce Capitolia din Rom’ au izbăvit!
Romanii, mulțămiți, au pus și sărbătoare,
Pentru așa a lor prea vrednică urmare.

— Și voi tot cu aceasta vreți
A lumii slavă să aveți?
Au zis acel drumeț.
— Strămoșii noștri…

 — Știu,
Dar eu la vorba mea să viu:
Ce faptă vrednică voi ați făcut în lume?
— Nimica, însă noi…
— Că numai de fripture voi
Sunteți și bune.

Lăsați dar pe strămoși în pace:
Cu fapta e cinstit acel care o face.

Această fabulă a lămuri se poate,
Dar gâștele să nu se-ntarte.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/G%C3%A2%C8%99tele

Impresii din văzduh de Aurel Vlaicu

https://blog.revistaderecenzii.com/

  Mi se cere să scriu un articol. Nu pot să refuz. Cu toate acestea, rog să nu se uite că meșteșugul meu nu e să scriu. Eu știu să zbor. Din pana, ce cu sila mi se pune azi în mână, eu am făcut aripă de înălțare. Să smulg acum din aripă o pană ca să fabric proză? După câte știu eu, o singură aripă poate produce pene de scris bune: aripa de gâscă. Vedeți la ce păcăleli se expune omul nedeprins cu stilul.

        „Lumea e curioasă să-ți cunoască impresiile” — mi s-a spus. Sunt foarte recunoscător lumei de curiozitatea cu care mă onorează. Mărturisesc însă că aș fi preferat ca lumea să se intereseze mai mult de zborurile mele decât de proza mea, care, desigur, trebuie să fie foarte plicticoasă. Dar să nu acuz pe nimeni. Și, mai ales, să nu uităm ca trăim într-o vreme când publicului îi place să petreacă văzând câini care vorbesc, oameni care latră și aviatori care scriu. Prin urmare, să scriu.

        Ce să spui? Cyrano de Bergerac, care n-a zburat niciodată, descrie admirabil zborul său între lună și pământ. Înțelegeți, prin urmare, de ce mi-e frică mie că nu voi izbuti să interesez de fel cu impresiile mele pe cititorii Flacărei. Trebuie să fi avut norocul de a nu fi zburat niciodată, ca să poți descrie frumos un zbor!…


J’arrive — excusez-moi — par la dernière trombe.
Je suis un peu couvert d’éther. J’ai voyagé!
J’ai les yeux tout remplis de poudre d’astres. J’ai
Aux éperons, encor, quelques poils de planète!
Tenez, sur mon pourpoint, un cheveu de comète!…

        Așa pretinde Cyrano de Bergerac că s-a întors din fantastica sa călătorie în lună. Eu, deși am izbutit să mă ridic chiar până la o mie de metri cu aparatul meu, mărturisesc că niciodată nu m-am coborât acoperit de eter, cu ochii plini de praf de stele, pe ghete cu puf de planetă sau pe haine cu păr de cometă. Și nici calea lactee nu mi-a stropit niciodată bluza cu laptele care-o… pavează.

        În schimb au încercat de-atâtea ori să mă stropească alții cu noroiul pământean al răutăței lor. Dar, să nu vorbim de necazuri. Datoria noastră este să planăm de-asupra micimilor omenești. Și-această datorie trebuie să și-o îndeplinească cu atât mai mult aviatorii. Menirea lor nu e să planeze?*

        Impresia cea mai puternică am simțit-o când am zburat pentru prima oară la Binținți, în Ardeal. Blériot încă nu trecuse canalul Mânecii. Primul meu aparat era tot de lemn și n-avea motor. Am legat trei cai de el, trei flăcăi au prins a pocni din bice, și aparatul s-a ridicat la vreo 15 metri înălțime, după ce a alergat câțiva kilometri pe pământ. De atunci, de câte ori mă sui în aparat, zbârnâiala motorului îmi aduce aminte de aeroplanul fără motor, și dinaintea ochilor, fascinați de nemărginirea văzduhului, îmi răsar cei trei flăcăi chiuind și pocnind cu foc din bice.

        Bucuria cea mai mare am simțit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipu­iam mai înalți ca înălțimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra mașina. Zburasem: și asta era principalul. Mă menținusem singur în aer, făcusem evoluțiuni neșovăielnice. Publi­cul care era de față m-a aplaudat cu entu­ziasm. Iar eu, după ce m-am coborât, eram ca și beat de bucuria fără margini a izbândei. Începusem să mă dau peste cap, pe câmp, de fericire. Cei din jurul meu ziceau că am înnebunit. Și eram, într-adevăr, nebun de entuziasm și mulțumire.

        De altfel, este în adevăr de mirat cum omul nu înnebunește când zboară. Mă ridic. Și un gol parcă se face deodată în toată ființa — ca și cum m-aș ridica foarte repede cu un ascensor. Casele, drumurile, plantațiile prind să alerge nebunește în urma mea, să se depărteze din ce în ce, să se micșoreze, să devină tot mai puțin clare. Până la o sută de metri, am impresia că zbor cu un tren fulger, pe un drum fără șine, peste lucruri și oameni. E înălțimea favorită la care îmi place să zbor. La o sută de metri, nemărginirea văzduhu­lui nu mă neliniștește, alergarea nebună a lu­crurilor de sub mine îmi dă continuu senza­ția amețitoare a vitezei cu care zbor… De la Cotroceni, când sunt la o sută de metri înălțime, se vede departe în zare… Văd Argeșul cum scânteiază ca o panglică de fil­deș… Văd drumurile, clădirile orașelor, pădu­rile cum se rânduiesc sub înrâurirea vitezei cu care alerg, în linii paralele… Toate conturu­rile se văd paralele de sus.

        Când trec de cinci sute de metri, începe să-mi fie urât. Pământul nu se mai vede decât o imensă movilă de cenușă sură cu pete albe, munții și văile se nivelează… Confrații zburători (ciorile și ceilalți… aviatori de această categorie) au dispărut cu desăvâr­șire… mă simt singur și începe să-mi fie frică … Nu mi-e frică de căderi sau accidente. Mă cuprinde teama de misterul nemărginirei. Niciodată omul nu poate să aibă mai precisă impresia neantului decât când zboară mai sus de cinci sute de metri. Jos haos, sus haos. Iar zbârnâitul de bondar uriaș al motorului parcă dă un formidabil glas acestui haos.

        Am trecut de 800 de metri. Alerg cu o viteză foarte mare. Și totuși parcă stau pe loc. În raport cu imensitatea văzduhului, viteza motorului meu dispare. Aș vrea să alerg mai repede. Încetineala asta mă enervează. M-am ridicat dincolo de limita putințelor omenești. Am intrat în sfera unde omul nu mai în­seamnă nimic față de infinitul a tot puternic.*

        Să mă cobor, deci. Coborârea e mult mai plăcută decât suirea. Până la 50 de metri, dea­supra pământului, mă cobor fără nici o teamă, cu mâinile strânse pe cârmă, cu ochii ațintiți asupra motorului. De la 50 de metri, începe să mă cuprindă frica de a nu ateriza destul de ușor. În aviație, spre deosebire de viața de toate zilele, e mai greu de coborât decât de urcat. Cât ar câștiga aviația dacă predispoziția firească a omului de a se coborî și de-a coborî totul, s-ar putea aplica exclusiv în folosul aterizărei.

        Și mai ales e greu de aterizat în timp de furtună. Dealtfel, când aerul e agitat, aviatorii evită să zboare. Eu totuși am zburat la Brașov pe un timp foarte puțin favorabil. Bătea un vânt puternic. Aerul era neliniștit ca valurile unei mări înfuriate. Aparatul era când ridicat la înălțimi de sute de metri, când coborât până aproape de pământ. Parcă eram o mingie vie cu care o mână uriașă se juca cu o plăcere sălbatică între cer și pământ. Când bate vântul tare, am impresia că niciodată nu vom putea stăpâni aerul.

        De aceea, cred că aviația nu va izbuti decât să devie un foarte plăcut sport pentru vreme frumoasă. Ea nu va putea niciodată să ia dezvoltarea pe care au luat-o automobilele sau vapoarele. Și e foarte firesc să fie așa. Ca să zboare, omul trebuie să cucerească regiuni ce nu-i sunt destinate, cu mijloace ce nu-i aparțin.

        De la furtul lui Prometeu, omul n-a îndrăz­nit încă o aventură atât de primejdioasă. Și, pe cât se pare, ca și Prometeu, omul modern va ispăși prin eterne picurări de sânge această nouă taină furată Dumnezeirii.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Impresii_din_v%C4%83zduh

Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti de Nicolae Filimon

https://blog.revistaderecenzii.com/

Bergamo - Wikipedia

Scopul călătoriei mele în Italia fiind acela de a asculta celebritățile muzicale ale aceii țări și a dobîndi mai multe noțiuni practice în arta sunetelor, se înțelege de sine că era de mare necesitate a străbate Peninsula Italică în toate direcțiunile ei. Astfel dar mă văzui silit a părăsi orașul Milano, acel locaș al plăcerilor, în care turistul poate să locuiască mai mult timp fără să-l apuce urîtul cu ghearele sale cele de gheață.

Continuă să citești

Ascanio și Eleonora de Nicolae Filimon

https://blog.revistaderecenzii.com/

Biografie Nicolae Filimon

Prolog

Castelul De Rosenberg

Castelul de Rosenberg este situat în una din cele mai frumoase cîmpii ale Tirolului bavarez.

Fațada principală este dominată de doi munți carii, prin înălțimea cea colosală și diferita vegetație ce îi acopere, reprezintă mai toate climele globului pămîntesc: de la căldura tropicală ce face să înflorească portocalul și naramzul, pînă la frigul și zăpezile ce reprezintă natura în dezolațiune.

Continuă să citești