https://blog.revistaderecenzii.com/
Pisica
Azi mă întâlnesc cu trei prieteni la București. Am fost colegi de facultate, iar cu unul și doi ani de liceu.
Mă pun dimineața la tren, mă așez la a-ntâia și intru în discuție cu doi CFR-iști, dintre care unul pensionar. Vine nașul (de fapt conductorul de bilete în limbaj cheferistic), un tip șugubăț care a fost și revizor tehnic de vagoane (RTV – în același limbaj, fost lăcătuș de revizie), mă vede și mi se adresează:
- Să trăiți, dom’ inginer – cel mai mare șef de la CFR!
- Salut, să trăiești, îi răspund.
- Finu, ce face finu?
Finul lui e un fost șef de-al meu. De fapt părinții s-au nuntit.
- E bine, dar a cam dat de greu. Acum e la Balota, la deraierea aia.
- Da, știu. S-a făcut transbordare de la Balota la Orșova.
- Șefu, am o cafea bună, vreți una?
Inițial, am crezut că-mi ia una de la un automat, la următoarea oprire a trenului. Dar nu, practic făcea reclamă la cafeaua Gano.
- Am și eu, uite! și i-am scos 2 pliculețe din geantă.
- Așa șefu, sunteți tare.
Cei doi CFR-iști care se urcaseră cu mine din Craiova au devenit curioși să afle detalii despre cafeaua asta. Am început și eu și Vîlcu (așa-l chema pe actualul conductor de bilete, fost RTV) să aducem elogii cafelei. Unul dintre ei chiar butona pe telefon sa afle detalii. După ce am epuizat episodul, vine vorba despre pățania lui Vîlcu cu pisica. Pensionarul o știa, celălalt nu. Și începe povestea.
Eram bagagist (conductor bagaje în același limbaj CFR-istic), pe vremea lu’ Ceaușescu la vagonul de bagaje care, în prezent, nu mai există, pe trenul ce mergea la Deva. Observ într-o cutie frumoasă o pisică siameză. Impiegatul de mișcare când a trecut pe lângă vagon a văzut și el cutia cu superbul exemplar al rasei pisicești și-mi zice că ar cam vrea să fie a lui. Am stat și m-am gândit cum să fac. Îmi oferea o sumă importantă și mintea a început să caute o soluție. Nu a durat mult și-i zic impiegatului:
– Taică, io ți-o dau, dar trebuie să cauți o pisică prin gară sau pe unde știi să mi-o aduci și facem schimbul.
– Am destule pe aci, vin și la noi la birou, le mai dăm să mănânce.
– Uite cum facem, te duci mata la birou, prinzi una, eu vin cu asta și facem schimbul.
Era noapte, gara cam pustie așa că am făcut schimbul, nu ne-a văzut nimeni. În locul siamezei, am pus un mârtan negru, uite așa ca pantalonii matale, dom’ șef. Trece vremea, m-am dus la dormitor. Dimineața, când vin, la vagon era tărăboi mare. Erau adunați: Miliția TF, șeful gării ce mai, toată floarea. Ieșea în evidență o doamnă grasă, elegantă și cu o pălărie superbă.
- D-le bagagist, unde e, domne, pisica, mă întreabă milițianul.
- În cutia ei, mă mir eu.
– D-le bagagist, faceți mișto de noi, nu vezi câți suntem aici, doamna de față așteaptă siameza.
– D-le șef, uite aici documentul de transport unde scrie „una pisică vie”. Ce mai vrei, domne, nu vezi că e vie?
– D-le bagagist, vă repet, unde e siameza?
– Șefu eu am instrucții clare la CFR, nu mă joc, le respect. Scrie „una pisică vie” – uite-o! nu e moartă. Arată-mi mie unde scrie că e siameză. Și oricum eu nu mă pricep la pisici, iar în instrucții nu precizează rasele de pisici și nici nu scrie în document. Dacă scria „una pisică vie siameză” – poate era altceva.
Și uite așa eroul nostru s-a ales cu o sumă frumușică, IDM-ul cu un superb exemplar de pisică siameză și voi, cititorii, cu o întâmplare reală care merită povestită mai departe.
