https://blog.revistaderecenzii.com/ O chimie, o binefacere după toată disperarea inerentă a rutinei banalului.
Călău și victimă jucăm rolurile reciproc cu viclenie de șarpe și gingășie de porumbiță albă.
Îmi plac oamenii care spun ce gândesc dar mai ales cei care înfăptuiesc ce zic.
Pasărea pe ram nu se teme că ar pica de s-ar rupe căci puterea-i nu stă în creangă, ci în aripi.

Continuă să citești →

https://blog.revistaderecenzii.com

Ajungem bătrâni și suntem prizonierii trecutului, a copilăriei, marcați de toate experiențele traumatizante. Am urât cu toată forța ceea ce atunci ne-a făcut să suferim, când ne simțeam umiliți sau neiubiți…De unde ne vin toate acțiunile, toate dorințele și pornirile noastre obsesive de la maturitate? Nu din fragedă copilărie?

https://blog.revistaderecenzii.com

              Dimineața e răcoare

            Cam… de 25 de grade,

            Pân’ la prânz se întețește

            Soarele ce te … prăjește.

            Asta-i vară tropicală,

            Ce n-aveam odinioară,

https://blog.revistaderecenzii.com

Una dintre cele mai vechi aşezări ale Doljului, comuna Seaca de Pădure se află la limita estică a Platformei Înalte a Desnăţuilui, perimetrul său întinzându-se între dealurile Covrea şi Somorele, iar știrile despre comunităţile umane îşi au începuturile în timpul domniei lui Vladislav al II-lea (1447-1456), pentru Veleni, şi a lui Radu Paisie (1535-1545), pentru Seaca de Pădure. Aceasta s-a mai numit Seaca Tânără, spre deosebire de Seaca Bătrână, denumire atribuită, Velenilor, când fiecare constituia comună separată. Răchita de Sus apare în documentele istorice începând din anul 1621, când domnitorul Radu Mihnea (1601-1602, 1611-1616, 1620-1623) a dăruit satul lui Condea Postelnic.

https://blog.revistaderecenzii.com

O româncă ajunsă la vârsta maturității, trăitoare în diaspora, a fost victima unui fenomen deja cunoscut în Europa și frecvent în mediul online, excrocheria prin manipulare sentimentală. Nimic nou sub soare, ai zice. “Își merită soarta dacă e proastă!” La fel s-a zis și de o turistă străină ce crezuse că ursul întâlnit părea să-i dorească prietenia, sfârșind prin a face un selfie de neuitat cu biju… Comentariile pe internet nu au întârziat, deloc agreabile, invectivele legate de vârsta și neuronii femeii au abundat după ce pățania a fost mediatizată în Spania și-n România. 

https://blog.revistaderecenzii.com

Ecoul îndepărtat al furtunii mă zguduie brusc. Dorm adesea aici, în atelier, alături de ustensilele mele. Sunt adevărata mea familie, căci nu-mi creează niciodată neplăceri. Lucru pe care nu-l putem spune despre oameni. Că voi îmbătrâni era ultimul gând ce-mi trecuse prin cap cât eram tânără, până mai ieri… Selfieul e punerea în scenă a banalului cotidian propriu. Fac parte din generația bogaților fără de zloți, bogații în amintiri, trăiri, lecturi și sentimente împărtășite și trăite din plin, intens. Mi-e inima o clipă pe valul trecător.

https://blog.revistaderecenzii.com

Am văzut o rândunea,

Ca un semn de primăvară,

https://blog.revistaderecenzii.com

                        „Ieri” la hora satului

                        Doi tineri ai nu știu cui,

                        („Nu știu cui” sunt pentru mine,

                        Dar ei se cunosc prea bine.)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Marilena Tiugan ne aduce în atenție o stare de fapt, condiția unei etnii, evoluția țiganilor prin povestea Sofinei, eroina romanului JAG. O tânără ambițioasă ajunge la studii în Paris, fiind admisă la Sorbona la Facultatea Sciences Humaines et Sociales Descartes. Țiganii obișnuiesc să dea nume mai ciudate copiilor, cu o sonoritate sau semnificație aparte. Străbunicul mustăcios Mihai și străbunica Sanfira, Tango, Diamant, Trandafira, Soare, Milică, Rândunica, Chiparos. Acțiunea se petrece oarecum static, deși e localizată în mijlocul Parisului; începe odată cu închirierea unei camere la mansarda unei case cochete aparținând unei distinse și enigmatice proprietărese/ Amélie Giraud, văduva unui evreu bogat, ce o acceptă pe tânăra studentă din motive oarecum neclare. Chiria e modică și gazda bucuroasă să știe că fata este româncă și va avea uneori companie/conversație. Curiozitatea cititorului este pusă la încercare de la primele pagini și până la finalul romanului, amintind oarecum de scrierile Agathei Christie. O certă nesiguranță, tăceri lungi, incertitudini și un spațiu fluidizat domină șederea Sofinei în casa elegantă din cartierul bun al Parisului. Eșecurile, angoasele personajelor, trăirile prea intense, transformă totul în artă scriitoricească, autoarea dând dovadă de răbdare, acuratețe și introspecție psihologică. Sofina ne introduce în lumea ei prin destăinuirile făcute doamnei Amélie sau nepotului acesteia, Marcian Coriolan (Marc), de care se va îndrăgosti în ciuda diferenței de vârstă de două decenii și de “mediu incompatibil”. Flashurile memoriei sunt multe, întregind saga neamului său de țigani. Povestea Trandafirei e unică prin neînțelegerea ei, cuprinzând alte neînțelesuri și mai mari. Trăiseră cu toții timpuri grele, moșii lor nu știuseră nici laptele la gust, mâncaseră doar știr, urzici, mămăligă. Țigani căldărari, o luau din loc cu noaptea-n cap, pe beznă, mergeau cu zilele până întindeau corturile pe marginea unui pârâu, mulțumindu-se cu făină de grâu fiartă în apă, coleașca. Femeile nășteau pe drum, apoi purtau plozii în spinare…Cu tanti Trandafira se inițiase în ale tăcerii atunci când trebuie. Multe povestiri domestice, portrete de țigănci și țigani, din care se reliefează străbunicu Mihai, Sanfira și sora ei, vrăjitoarea Zenovia. Ajunsă la studii în capitala Franței, Sofina trăiește cu fantomele trecutului din neamul ei, cu flashuri ce privesc vrăjitoriile cu raci uscați, magia neagră sau albă. «Știam ce nimeni din neamul meu nu știa». De mică, vedea spiritul morților. Mihai și Sanfira se considerau țigani domnești pentru că la eliberare primiseră de la boierul Anghel câteva care pline cu lemne de stejar, frasin și corn, pentru scheletul casei ce urmau să o construiască. Filozofia lui era clară; deasupra capului omul să aibă acoperiș, căci fără casă moartea te poate apuca din toate părțile. Cortul țigănesc nu e casă, nu ai unde bate un cui, unde să-ți agăți o oglindă… Istoria tristă a țiganilor nomazi explică dorința acestora de-a avea un acoperiș, sfârșind în prezent prin a deține palate pline de oglinzi și candelabre imense. “Nimic nu se compară cu țiganu’ aflat din tată-n fiu într-un cort înjghebat sub ceru liber, la bunul plac al furtunii, al ploilor, al soarelui și a jivinelor pădurii. Singurul prieten ne-a fost jag, focul… Sub foc ardea tuciul negru cu păsat și oala cu știr, la foc ne încălzeam, jucam și povesteam. Doamne ferește ca o țigancă să nu știe să aprindă focul sau să facă mămăligă, că nu se mai mărită! Țiganii din Mahalaua Răsăritului și cei din Mahalaua Apusului sunt bucuroși că au un loc acum în cimitirul de pe deal și pot merge la căpătâiul morților să aprindă o lumânare, abia acum socoteau că fac parte din acel loc, pentru că aveau îngropați atâția morți de-ai lor…Ritualul focului, aprinsul lui, cât și fumegatul casei primăvara ca să alunge șerpii, este bine reliefat. Vinerea mai ales nu aveai voie să rostești cuvântul șarpe, nici toată luna martie. Focul are puteri magice în percepția Sofinei, fiind descris sub multe aspecte legate de tradiție.