https://blog.revistaderecenzii.com

Într-o zi, Nastratin Hogea, ceartă c-un vecin având,
Fuse tras la judecată, pentru dânsul jalbă dând;
Nastratin plecând să meargă spre a se înfăţişa,
Băgă-n sân un pietroi mare şi se-nfăţişă aşa;
Când pârâtorul de dânsul spunea câte îi plăcea,
Nastratin pe taină sânul îşi arăta şi tăcea.
Judecătorul văzându-l că îşi bătea sânul plin,
Toată dreptatea o dete în partea lui Nastratin;
După ce jeluitorul fu d-aci afară dat,
Zise lui Nastratin Hogea: – Scoate ce mi-ai arătat;
El scoţând îndată piatra, o puse cu cinste jos
Şi se trase la o parte, cu chip prea politicos.
– Dar ce este asta? zise judecătorul bătrân;
– Este darul, el răspunse, ce ţi-l arătam în sân.

https://blog.revistaderecenzii.com

Pe drumul ce duce către cetatea Neamțului, pe la sfârșitul lui septembrie 1686, se vedea o oaste mergând. După un trup de lănceri ce deschidea marșa, urmau douăsprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceată de ofițeri călări în fruntea cărora erau trei; unul în floarea vârstei, posomorât, gânditor, necăjit, și doi mai bătrâni. Tustrei în haine poloneze. În sfârșit venea duiumul oștii: trăsuri, bagaje, pedestrași, șleahtă pospolită, amestecați, în neregulă, cu steagurile strânse, cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe față și cu durerea în inimă. Nu se auzea nici surlă, nici dobă, numai tropotul cailor, și pasul oamenilor ce abia se mișcau, pentru că de zece zile caii n-au ros decât coaja copacilor, și oamenii s-au hrănit numai cu poame.

https://blog.revistaderecenzii.com

— Ei, cum ți se pare Nectarie? mă întrebă Grigoriță, tovarășul meu de drum, pe când scoboram dealul Bisericanilor, spre Viișoara.

— Cum să mi se pară?… Un om de toată isprava, da nu-nțeleg, ce minte la dânsul să se călugărească? Un om în puterea vârstei, frumos în puterea cuvântului, voinic, fără nici un beteșug și, mai presus de toate, cu o fire așa de veselă și de deschisă, nu pricep cum de i-a trăsnit prin gând să-și puie capul sub comanac?

— Ei, cum!… Dragostea bre, dragostea, pârdalnica de dragoste, mânca-o-ar cânii!… răspunse Grigoriță cu ciudă oarecum și cu parapon.

https://blog.revistaderecenzii.com

Alți oameni, alte timpuri!..: Iată pentru ce nu găsi nimeni nici prea mojic, nici prea necuviincios pe Andrei, nepotul căpitanului Enache, când, într-o sară, sosind de pe coclauri la moșul său, căpitanul, umplu așa, fără de veste și cum se afla de pe drum ușa salonului plin de lume, cu persoana sa bărboasă, colbăită, nepeptănată, cu umbra neagră a imensei sale pălării, cu cele două opinci de la picioare nu mai puțin imense și cu înfățișarea de broaște strivite, iar, peste tot și peste toate, cu vestita sa manta, care ar fi putut sta cu cinste și pe umerii de stâncă ai Panaghiei… Cine nu cunoștea pe Andrei, nepotul căpitanului Enache!… Cucoanele, mai cu samă, își dădeau ghionturi pe ascuns și vorbeau pe șoptite înde ele, când îl vedeau.

https://blog.revistaderecenzii.com

Către mintea sa

O, minte crudă încă, a neștiinței rod,
Astâmpără-ți îndemnul ce-mi faci către condei!
Căci răpidele zile pot trece liniștite,
Și slava se câștigă și fără de a scrie;
Iar căi se află multe ce către ea ne duc,
Pe care-un picior vrednic nu poate poticni.
Acea mai neplăcută e calea blestemată
De cele nouă fete, ce umblă tot desculțe.
Pierdură mulți puterea și-n capăt n-au ajuns!
În trudă și sudoare îți trebui să te scalzi,
Și care-i răsplătirea? Ocara și disprețul!
Acela ce la masă pe cărți se gârbovește,
Țintind la slove ochii, nu locuiește-n curți,
Nu are grădini mândre de marmuri strălucind,
Nici oile-nmulțește la turma părintească.

Dar adevărul este că muzele nădejde
Au mare în al nostru monarhul tinerel^[1],
De dânsul ignorantul se-ascunde rușinat;
În el Apollon află a slavei sale reazem;
El foarte mult cinstește pre muzele-fecioare,
Silind să înmulțească poporul din Parnas,
Iar răul e acesta că mulți în domni fălesc,