(Făgăduieli de zgârcit. Jurăminte de dragoste)

https://blog.revistaderecenzii.com

Eugénie, în lipsa părintelui său, avu fericirea să poată purta nestînjenit de grijă multiubitului verișor, să-și reverse asupra lui fără teamă tezaurul devotamentului său, una din sublimele superiorități femeiești, singura pe care femeia dorește să-i fie apreciată, singura pentru care îi iartă bărbatului că i-a lăsat-o asupra ei. De trei sau patru ori, Eugénie s-a dus să asculte răsuflarea lui Charles; să vadă dacă doarme, dacă s-a trezit; apoi, cînd se sculă, cafeaua, frișca, ouăle, fructele, farfuriile, zahărul, tot ce alcătuia micul dejun, a fost pentru dînsa obiectul celor mai amănunțite pregătiri. Urcă sprintenă pe vechea scară, ca să asculte zgomotul făcut de nefericitul văr. Se îmbrăca? Mai plîngea? Veni la ușă:

https://blog.revistaderecenzii.com

Luntrea pe mulți ne cuprindea;
O parte, pânzele-ntindeau,
Alții, puternic împingeau
Vâsla-n adânc. Totul tăcea.
Plecat pe cârmă, chibzuit,
Cârmaciul nostru ne ducea.
Iar eu, de nepăsare plin,
Cântam – când valul, din senin,
De-un vânt năprasnic fu smucit.
Cârmaci, vâslași, toți au pierit.
Doar eu, un cântăreț ascuns,
La țărm, de vijelie dus,
Trecute imnuri le mai cant,
Și-aștern pe-o stâncă și mai zvânt,
În soare, umedul vestment.

(Dragoste de provincie)

https://blog.revistaderecenzii.com

În nevinovata și monotona viață a tinerelor fete bate un ceas încîntător, cînd soarele le umple inima cu raze, cînd floarea le șoptește gînduri, cînd bătăile repezi ale inimii împărtășesc minții rodnica lor căldură și topesc gîndurile într-o nelămurită dorință: zi de inocentă melancolie și de suave bucurii! Cînd copiii încep să vadă, surîd; cînd o fată întrezărește sentimentul în natură, surîde, cum surîdea în pruncie. Dacă lumina e prima dragoste a vieții, dragostea nu este oare lumina inimii? Clipa sorocită să pătrundă taina celor pămîntești sosise pentru Eugénie…

https://blog.revistaderecenzii.com

Să n-aibi milă!

Ca la două ceasuri cale-n jos de Ploiești curge apa Cricovului, care, cu mii de pâraie ce se resfiră și se-mpreună, împestrițează matca sa răzlățată și nisipoasă; de-a stânga, câmpia șeață se lungește până în poalele munților; d-a dreapta malul se-nalță râpos și acoperit cu păduri vechi și stufoase. Pe o culme mai semeață a acelei coaste sta, pe la leatul 1508, cetățuia lui Dracea, armașul din Mănești; din zidurile ei înnegrite, vederea cuprindea toată lunca, cu bordeiele și coșarele țărănești răsipite prin tufișe șe bălării; mai departe, turnurile bisericii din Târșor, pe care o zidise, cu vreo câțiva ani mai nainte, Vladislav Vodă, ce chiar într-însa, zice Cronica^[1], au pierit de sabie; și, în fund de tot, plaiurile aburoase ale Câmpinei și ale Breazei.

https://blog.revistaderecenzii.com

Voci ale vechilor poeți, mai clare
Decât sclipirea stelelor pe cer
În nopți de ger,
De mult v-aud venind din depărtare
Până-n ascunsul inimii ungher.

Odată-n munți văzui un om de ceață;
Pășea din pisc în pisc, gigant subtil,
Un nou Schlemihl
Dintr-un tărâm de dincolo de viață,
Ajuns aici într-un ciudat exil.

https://blog.revistaderecenzii.com

Nastratin Hogea odată
Măgarul din grajd scăpând
Plecă cu traista-ncărcată
Ca să-l caute-ntrebând:

Ş-întâlnind pe oarecine
Din săteni l-a întrebat:
– N-ai văzut cumva, vecine,
Pe magarul meu prin sat?

https://blog.revistaderecenzii.com

De eri plutim încet, abia mișcându‑ne, pe o mare ca de untdelemn. Zadarnic așteptăm din cotrova măcar o adiere de vânt răcoritor. E așa de cald, că marea doarme moleșită, fără să mai respire parcă. Ne dor și ochii și capul de‑atâta lumină orbitoare.

Razele soarelui de foc străpung țesătura pânzei sub care voim să ne umbrim; ard și moae smoala dintre scândurile punții înfierbântate.

Fumul, scăpat în răstimpuri din gura coșului, se înnalță drept în sus și rămâne mult așa, atârnat în văzduh, plutind ca niște nourași alburii de spumă.

Vre‑o câțiva marsuini ne urmăresc, cerșindu‑ne mâncarea; în salturi nebunești, se afundă și apar, făcând mereu la tumbe, întocmai cum se iau copii de țigani în urma trăsurilor pe drum.

https://blog.revistaderecenzii.com

Numele i l-am spus. Este una din acele searbăde și poetice figuri ce să întîlnește uneori pe ulițele noroioase ale Bucureștilor.

Ochii lui mari și negri, fruntea lui largă și umbrită de un năr mlădios, păreau că spun ceva, dar vorbele lui nu spuneau mai nimic.

În școală fusese cel mai leneș; rămînea repetent în mai toate clasele și băieții îl huiduiau.

Nu-și făcuse nici un prieten de copilărie, și de aceea, văzîndu-l pe podurile Bucureștilor, cunoștințele de căciulă ce avea, nu puteau să știe nici dacă e din București, nici dacă e fecior de boier, nici dacă e fecior de parvenit.

https://blog.revistaderecenzii.com

Vino joc de vorbe goale.
Suntem singuri.
Ce să-i spun?
Numai gura dumisale
Se aude de subt prun.
Plouă crengile cu rouă
Cade câte-o picătură,
Când în păr, găteală nouă,
Când bomboana rece-n gură.
Și mergând prin iarbă, toată,
Subt dantela albei rochii,
Spre genunchi e ridicată,
Plină-i de pândiri de ochi.
Aerul o strânge. Cerul
O dogoare și-o sărută
Unde trece-n câmp, ca fierul,
Țara caldă face-o cută.
Și din toate singur eu
Nu-ndrăznesc s-o prind de mână
Și c-un șold de pieptul meu
Să o sprijin la fântână.

https://blog.revistaderecenzii.com

PORȚILE DE FIER

Soarele scapătă spre asfințit. Crestele munților par aprinse. Încet, se desfac și s-aștern pe văi perdele de umbră.

Înaintea noastră, pe luciul plumburiu al apei, se ivește-n curmeziș mai întâi o dungă, o coamă gălbuie și creață. Ne apropiem de pragul gherdapurilor. Dunărea începe să vâjâie mânioasă, — e un zbucium ș-un clocot de valuri dintr-un mal în altul. Peste-adâncimi se fac ochiuri mari, cari rotesc în loc. Ici apa se scufundă, bolborosind, ca suptă de gura unei vâltori, colo se umflă, se burdusește și urlă făcând clăbuci, bătându-se de stânci cari nu se văd.