https://blog.revistaderecenzii.com

Iubite amice,

Îți aduci aminte de întîia noastră întîlnire, sunt acum vreo 45 de ani, la Paris, cam pe la anul 1835? Cinci sau șase români munteni din Valahia, cum se zicea pe-atunci, locuiam în rue St. Hyacinthe cu Niculae Cantacuzino Pașcanu și cu Iancu Filipescu Vulpache. Voi, alți atîția români moldoveni, între cari și fostul domn Alecu Cuza, locuiați cu un profesor anume Furnarache în rue Notre-Dame des Champs.

Într-o duminecă, micele noastre cîrduri se întîlniră pe Quai Voltaire, și noi și voi mergeam tot spre Champs Elysées. Mentorii noștri se opriră un minut la vorbă. Nu știu cum, nici în ce fel, dar ne-am pomenit deodată amestecați și braț la braț un muntean c-un moldovean; vorbeam fiecare limbagiul provinciei noastre și ne înțelegeam, parc-am fi vorbit aceeași limbă. Ce revelațiune! Dintr-acel moment nu am mai fost nici munteni, nici moldoveni. Eram toți românii

https://blog.revistaderecenzii.com

I
Egipet suvita de viata-n tara desertului neadormit.
Canalul de Suez bijuterie pe nedrept inverigata.
O, piramide, de ce lacustele mortii va tulbura somnul de
milenii?
Egipetul plange cu margaritarele durerii
O, nu mai plange, eroice Egipet!
Indemnul vremii: Inainte!
Vrajitorilor evului mediu le spun:
Lasati sa clipeasca ochiul senin deasupra Egipetului,
Niciodata nu mor martirii dreptatii.

https://blog.revistaderecenzii.com

Iată, fructele au fost culese,
Suflet, deprins a fi trist…
Spre grădini vineţite
Fug păsărele de iarnă.
Tarea iubire
Numai poetică a devenit.
Nu-i un motiv chiar să plângi.
Ţi-aminteşti?!
În ţară veneau visări
Din Orient.
Trecea vânzătorul
Cu panerul de cărţi.
Ţi-aminteşti?!
Ecouri scurte,
Şi târgul brumat.
Monoton,
Împuşcături de vânătoare.

https://blog.revistaderecenzii.com

Precum lumina unui singur soare
Prin lumea ‘ntreagă-și răspândește focul,
Chemând la viață nouă pe tot locul
Puterea cea’n etern renăscătoare,

Se luptă ‘n veci prin nori să se strecoare
Și’ n văi și munți și ‘n codrii vezi tu jocul
Lucorii ei ce-aduce iar norocul
Bogatei toamne-a-tot-dăruitoare:

https://blog.revistaderecenzii.com

Nu țintiți de-acuma ochii cătră steaua înfocată,
Ce întinde preste ceruri coama sa de ră menire.
E deprinsă de mult Roma cu asemenea privire,
Azi minune mult mai mare o femeie ni arată.

Spre-a supune voiei sale calea vânturilor dată,
Nestatorinic ușor aer îl închide-n văl subțire,
Preste nouri zboară luntrea prin asemene urzire,
Cu odorul cel mai dulce a naturei încarcată.

https://blog.revistaderecenzii.com

Traducere de Alexandru Philippide

Sus în lumină plutiţi
Prin line meleaguri, fericite Spirite!
Dumnezeieşti adieri
Uşor vă ating
Ca mâinile harfistei
Coardele sfinte.

Fără soartă ca pruncul
În somn răsuflă zeii;
Blând ocrotit
În mugur molcom
Etern înfloreşte
Spiritul lor,
Şi ochii lor fericiţi
Lucesc în domoală
Lumină eternă.

https://blog.revistaderecenzii.com

De astă dată, mă hotărâi să plec călare și, fiindcă era asupra iarmarocului de la Duminica Mare, rugai pe prietenul meu Tasache Crăcăuanu, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaș de pe vremuri, să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele și țintei ce urmăream. Astfel, spre seara mai sus-pomenitei sfinte duminici, numai ce-l văd pe Tasache al meu intrând în ogradă și ducând de dârlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal.

— Bine, măi Tasache, zisei eu ieșindu-i înainte și de-abia stăpânindu-mi râsul, da de unde dracu ai prins tu dihania asta și mi-o vâri în ogradă cu atâta ifos?

https://blog.revistaderecenzii.com

Într-o zi, Nastratin Hogea, ceartă c-un vecin având,
Fuse tras la judecată, pentru dânsul jalbă dând;
Nastratin plecând să meargă spre a se înfăţişa,
Băgă-n sân un pietroi mare şi se-nfăţişă aşa;
Când pârâtorul de dânsul spunea câte îi plăcea,
Nastratin pe taină sânul îşi arăta şi tăcea.
Judecătorul văzându-l că îşi bătea sânul plin,
Toată dreptatea o dete în partea lui Nastratin;
După ce jeluitorul fu d-aci afară dat,
Zise lui Nastratin Hogea: – Scoate ce mi-ai arătat;
El scoţând îndată piatra, o puse cu cinste jos
Şi se trase la o parte, cu chip prea politicos.
– Dar ce este asta? zise judecătorul bătrân;
– Este darul, el răspunse, ce ţi-l arătam în sân.

https://blog.revistaderecenzii.com

Pe drumul ce duce către cetatea Neamțului, pe la sfârșitul lui septembrie 1686, se vedea o oaste mergând. După un trup de lănceri ce deschidea marșa, urmau douăsprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceată de ofițeri călări în fruntea cărora erau trei; unul în floarea vârstei, posomorât, gânditor, necăjit, și doi mai bătrâni. Tustrei în haine poloneze. În sfârșit venea duiumul oștii: trăsuri, bagaje, pedestrași, șleahtă pospolită, amestecați, în neregulă, cu steagurile strânse, cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe față și cu durerea în inimă. Nu se auzea nici surlă, nici dobă, numai tropotul cailor, și pasul oamenilor ce abia se mișcau, pentru că de zece zile caii n-au ros decât coaja copacilor, și oamenii s-au hrănit numai cu poame.

https://blog.revistaderecenzii.com

— Ei, cum ți se pare Nectarie? mă întrebă Grigoriță, tovarășul meu de drum, pe când scoboram dealul Bisericanilor, spre Viișoara.

— Cum să mi se pară?… Un om de toată isprava, da nu-nțeleg, ce minte la dânsul să se călugărească? Un om în puterea vârstei, frumos în puterea cuvântului, voinic, fără nici un beteșug și, mai presus de toate, cu o fire așa de veselă și de deschisă, nu pricep cum de i-a trăsnit prin gând să-și puie capul sub comanac?

— Ei, cum!… Dragostea bre, dragostea, pârdalnica de dragoste, mânca-o-ar cânii!… răspunse Grigoriță cu ciudă oarecum și cu parapon.