2 comentarii la „15 Ianuarie: Ziua Culturii Naționale”
Eternul Eminescu
Prin cetinile-albastre torceau cărări oblime,
Luceferii de ziuă în holdele de mac,
Se scuturau în pleoape torentele virgine,
Ca lancea grea de vise a tainicului veac.
Departe, ochiul nopţii clipea ades în strungă –
Treceau pe-un drum de stele căruţele cu moţi,
Şi toaca grea a nopţii bătea un zvon, în dungă,
Plângând amarul lunii, înfăşurat pe roţi.
Şi tot veneau pe cale doar frăgezimi de vise
Cioplite-n unda vie a tainicului râu,
Iar Dunărea albită de ani se rătăcise
În marea fremătândă, a oştilor de grâu.
Acolo sus, pe ţărmul tăcutelor izvoare,
Frângeau cocorii poartă, deplinului terestru,
Şi pentru că lumina mai pribegea spre soare,
S-a preschimbat în soare – Eternul Eminescu.
Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
Deşi ţi-o ştiu pe dinafară:
Parcă urmând şirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,
Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseţi,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieţi…
Şi te-nţeleg te simt aproape:
Cu-aceeaşi suferinţă-n faţă,
Cu ochii gânditori şi galeşi,
Sătul de trudnica-ţi viaţă.
A, nu mă mir că ţi se dete
O zodie atât de tristă,
Că, zbuciumat de-atâtea patimi,
Râvneşti pe cei ce nu există,
Şi că potop de negre gânduri
Se strâng şi ţi se zbat sub frunte:
Pe veci întunecaţii nouri
Sunt fraţii vârfului de munte!
O, dacă geniul, ce scoase,
Ca din adâncul unei mări,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cântări,
Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ţi tâmpla
De flăcările năbuşite,
Ce-ţi luminau ale gândirii
Împărăţii neţărmurite,
Şi de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Şi răzvrătitului tău gând!
Şi cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n cari lumea
Ursită-i pururea să-noate!
Dar ţi-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci şi strimte.
Şi tu să-nduri toată durerea
Pe care lumea n-o mai simte.
Să plângi tu plânsul tuturora…
Din zbuciumul eternei lupte.
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăţi din inima ta rupte…
S-aprinzi în bolta vremii astri
Din zborul tristului tău gând…
Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?
(din pagini rescrise de Jianu Liviu Florian: http://www.timnews.ro/lui-eminescu/)
Eternul Eminescu
Prin cetinile-albastre torceau cărări oblime,
Luceferii de ziuă în holdele de mac,
Se scuturau în pleoape torentele virgine,
Ca lancea grea de vise a tainicului veac.
Departe, ochiul nopţii clipea ades în strungă –
Treceau pe-un drum de stele căruţele cu moţi,
Şi toaca grea a nopţii bătea un zvon, în dungă,
Plângând amarul lunii, înfăşurat pe roţi.
Şi tot veneau pe cale doar frăgezimi de vise
Cioplite-n unda vie a tainicului râu,
Iar Dunărea albită de ani se rătăcise
În marea fremătândă, a oştilor de grâu.
Acolo sus, pe ţărmul tăcutelor izvoare,
Frângeau cocorii poartă, deplinului terestru,
Şi pentru că lumina mai pribegea spre soare,
S-a preschimbat în soare – Eternul Eminescu.
1978
LUI EMINESCU
(de Alexandru Vlahuță)
Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
Deşi ţi-o ştiu pe dinafară:
Parcă urmând şirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,
Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseţi,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieţi…
Şi te-nţeleg te simt aproape:
Cu-aceeaşi suferinţă-n faţă,
Cu ochii gânditori şi galeşi,
Sătul de trudnica-ţi viaţă.
A, nu mă mir că ţi se dete
O zodie atât de tristă,
Că, zbuciumat de-atâtea patimi,
Râvneşti pe cei ce nu există,
Şi că potop de negre gânduri
Se strâng şi ţi se zbat sub frunte:
Pe veci întunecaţii nouri
Sunt fraţii vârfului de munte!
O, dacă geniul, ce scoase,
Ca din adâncul unei mări,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cântări,
Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ţi tâmpla
De flăcările năbuşite,
Ce-ţi luminau ale gândirii
Împărăţii neţărmurite,
Şi de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Şi răzvrătitului tău gând!
Şi cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n cari lumea
Ursită-i pururea să-noate!
Dar ţi-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci şi strimte.
Şi tu să-nduri toată durerea
Pe care lumea n-o mai simte.
Să plângi tu plânsul tuturora…
Din zbuciumul eternei lupte.
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăţi din inima ta rupte…
S-aprinzi în bolta vremii astri
Din zborul tristului tău gând…
Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?
(din pagini rescrise de Jianu Liviu Florian:
http://www.timnews.ro/lui-eminescu/)