Iubirea ca stare de urgenţă

 de Mihai Antonescu

„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuţi”. Grea poruncă dată nouă ăstora, vremelnici călători între un răsărit şi un apus, între păcat şi mântuire. Un Dumnezeu iubind cu măsură şi adeseori pedepsind cu asupra ei, stă la pândă în fiecare bulz de lut însufleţit, aşezând în canoane prea din cale de afară de strâmte, simţuri şi omeneşti bucurii, căutând să-şi înţeleagă propria-i creaţie ce nu-i mai seamănă nici în chip, nici în manifestare. Ori poate-i doar o iluzie, iar El cine ştie încotro se uita pe când oamenii chiar începuseră să-i semene cu adevărat.

Continuă să citești →

Sufletul: O lavră cu uşile deschise

 de Mihai Antonescu

O invidie strict prietenească mă încearcă după ce am gătat şi ultima pagină din cartea lui Constantin Pădureanu „GRECIA – PĂMÂNT SFÂNT ŞI APOSTOLIC”, carte apărută la Editura Scrisul Românesc în anul 2011 cu o prefață de Paul Aretzu şi o postfață de Florin Caragiu. Sfinţi, oameni şi icoane. Zidiri din credință, întru credință, rămânere şi perpetuu. Autorul ajunge la toate nicidecum cu pasul, după cum vedem, ci cu sufletul mai întâi, după cum simțim. Cu măreaţă înfricoşare şi adâncă înţelegere, fiecare pagină e o şoaptă ce ne îndeamnă atenția şi rămânerea în preajma uimirii. Astfel Olimpul nostru de credință ortodoxă care este Muntele Athos își prefiră lumina şi minunile în foşnet de Mediterană sau Egee, cum s-ar uni rugăciunea cu lacrima ori arsul buzelor cu argintul icoanei, făcându-se una.

Continuă să citești →