Ştefan Vlăduţescu: Compendiu de comunicare jurnalistică negativă

de Mirela Teodorescu

Revoluţia tehnologică a “adus” audio-vizualul, iar statul dispune de acordarea frecvenţelor de emisie. În Statele Unite ale Americii, in 1927, “The Radio Act” (legea radiodifuziunii) elaborată de Comisia Federală de Radio porneşte de la premisa că “frecvenţele aparţin tuturor” şi, ca urmare, “acestea nu pot deveni proprietatea unor indivizi şi toţi oamenii trebuie să beneficieze de avantajele oferite de aceste industrii”. Joseph Pulitzer a creat, la inceputul secolului XX, primul curs de jurnalistică în cadrul Universităţii Columbia din New York. Pulitzer susţine că: “Numai un înalt ideal şi o preocupare scrupuloasă de a acţiona corect, numai cunoaşterea exacta a problemelor în discuţie şi o conştiinţă sinceră a răspunderii morale pot salva jurnalismul de aservirea la interesele oamenilor de afaceri şi de la satisfacerea unor scopuri egoiste, opuse binelui public”. Astfel, experienţele dramatice trăite de omenire în secolul trecut au dus la definirea principiilor pe ideea responsabilităţii sociale a jurnalistului, principii concretizate în coduri profesionale cu caracter naţional şi internaţional.

Continuă să citești →

Editura RAFET şi Asociaţia  ,, Renaşterea Râmniceană’’

organizează

FESTIVALUL-CONCURS INTERNAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ

„TITEL CONSTANTINESCU” REGULAMENT

CONCURS DE VOLUME

Festivalul internaţional de Creaţie Literară “TITEL CONSTANTINESCU”, ediţia a VI-a, îşi propune sprijinirea creatorilor literari din România şi din diaspora. Concursul de literatură cuprinde mai multe genuri literare, la care concurenţii pot lua parte (poezie, proză scurtă, eseu, teatru, critică, traducere).

Continuă să citești →

Cronică la Antologia a şaptea paradoxistă

                              de Elena  Adriana  Răducan

Seventh International Anthology on Paradoxism, apărută în 2012, editor Florentin Smarandache, poate fi considerată un triumf al paradoxismului, locul metaforelor fiind luat de antiteze şi oximoroni. Cartea cuprinde şase capitole, titlurile fiind sugestive. În cele 222 de pagini, dedicate paradoxismului, cititorul râde sau meditează, cugetul său stând mereu sub semnul unei anume filozofii. Capitol I „DESPRE PARADOXISM” aduce în atenţia cititorului un fermecător şi expresiv fragment de dialog între Florentin Smarandache şi Tudor Păroiu, privind „Filozofia modernă şi paradoxismul”, „Neutrosofia ca reflectare a realităţii neconvenţionale”. Plăcerea de a descoperi frumuseţea dialogului revine lectorului, dator să descopere sensuri noi şi simultan paradoxul. Tot în primul capitol aflăm o interesantă cronică a celei de-a şasea ediţii a Antologiei paradoxiste, semnată de Marinela Preoteasa, de unde reţinem următoarea idee:

Continuă să citești →

Petre Ciobanu: Minotaurul şi floarea de crin

de Dan Ionescu

The article refers at the book Petre Ciobanu, Minotaurul şi floarea de crin (Craiova, Editura Ramuri).

Volumul Minotaurul şi floarea de crin al lui Petre Ciobanu, include cronici de carte pe  care autorul le-a publicat în diverse reviste. Titlul, de rezonanţă mitică, face aluzie la specificul elementar al criticii literare, de a se deduce pe sine din miezul textului relevat.

Continuă să citești →

Alina Ţenescu: „Comunicare, sens, discurs”

de Ştefan Vlăduţescu

La debutul său editorial, cadrul universitar Alina Ţenescu ne reţine atenţia cu o lucrare temeinică, riguroasă şi de o remarcabilă acurateţe ideatică („Comunicare, sens, discurs”, Craiova, Editura Universitaria, 2009). Structurat pe şase piloni, studiul se situează în domeniul ştiinţelor comunicării, mai exact, în acela al comunicologiei (cu un termen al lui J.A. DeVito din „Communicology”, New-York, Harper and Row, 1982). Convergenţa zetetică (de investigare) se realizează pe o platformă din zona comunicării. Fiecare capitol porneşte de la comunicare şi se înapoiază autoreflexiv asupra ei, păstrând permanentă în background raportarea la „relaţia comunicare-sens-discurs”.

Continuă să citești →

Adevărata tăcere vorbeşte

                                                                           de Ştefan Vlăduţescu

         Se poate să nu se spună nimic şi să se considere aceasta drept o tăcere. A nu spune nimic nu reprezintă o tăcere decât când acest lucru se constituie ca un act de răspuns la o necesitate de a spune ceva. A nu spune nimic capătă valoare de tăcere doar în măsura în care ar fi ceva de spus. Cu alte cuvinte, tăcerea vorbeşte. În mod normal, ordinea comunicaţională ne obligă să tăcem sau să spunem ceva mai mult decât tăcerea. A nu face diferenţa între o tăcere („semnificativă”) şi o linişte arată o inaptitudine în gestionarea comunicării.

Continuă să citești →