George Cristian Maior: Bismarck, Richelieu, Machiavelli – trei figuri herodotice în gândirea strategică

Cronică, de Ștefan Vlăduțescu

I. Personalitate de marcă a politologiei româneşti, profesorul George Cristian Maior se evidenţiază prin altitudinea demersului de investigare, prin claritatea orientării conceptuale postmoderne şi prin modul de organizare categorială a materialului cognitiv. În al doilea rând, întemeietor al şcolii româneşti de intelligence, domnia sa este printre puţinii capabili ca dintr-o privire să detecteze articulaţiile strategice, tactice şi operaţionale ale practicilor de tip militar, diplomatic şi informaţional.   Cu alte cuvinte, radiografiile şi catagrafiile sale ştiinţifice sunt multidimensionale (ontologice, epistemologice, axiologice, metodologice şi praxiologice) şi multi-faţetate (strategice, tactice şi operaţionale). Conduita sa intelectuală are o temeinică bază conceptuală ceea ce-i permite fie să urce la categorizarea şi conceptualizarea fenomenelor, fie să coboare la exemplificări, ilustrări ale unor pattern-uri şi similarităţi. Metodologia sa include două tipuri de pârghii cognitiv-cogitative: una bottom-up şi alta top down.

Continuă să citești →

            I. Succesul primei ediţii a cărţii profesorului George Cristian Maior, ”Noul aliat. Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI” (Bucureşti, Editura Rao, 2009), a determinat publicarea, la aceeaşi editură, a ediţiei a doua, adăugită (2012). Celor şase capitole (compuse din articole, studii, conferinţe şi analize de securitate elaborate între 2001 şi 2006) le-a fost adăugat un capitol despre apărarea antirachetă.

Continuă să citești →

În volumul O viziune a sentimentelor, există două poeme definitorii pentru lirica lui Nichita Stănescu, anume: Cântec și Poveste sentimentală. În opera lui, figurează mai multe poeme cu acest titlu. Poemul despre care discutăm este un Cântec de dragoste, dragostea constituind misterul existenței. Poemul se compune din patru secvențe. În prima, se vorbește despre fericirea „din lăuntrul meu” care este „mereu dureroasă, minunată mereu”. Ar părea un paradox că iubirea e în același timp și dureroasă dar și minunată. Și Mihai Eminescu amintea de iubire ca „farmec dureros”, de „dulce minune” pentru că iubirea, așa cum o concep Mihai Eminescu și Nichita Stănescu apoi copleșește simțurile umane, devenind astfel dureroasă. Fără această durere nu ar exista viața autentică.

Continuă să citești →

Lucian Blaga reprezintă o fericită întrupare a poetului de geniu cât şi a filosofului format la şcoala filosofică germană postkantiană, deşi Blaga susţinea că „ar fi greşit să mi se spună poet filosof, precum şi filosof poet”. În anii debutului, 1919, Blaga se afirmă ca filosof cu volumul de eseuri Pietre pentru templul meu, dar şi ca poet, prin vol. Poemele luminii, la a cărui apariţie, Tudor Vianu scria: „Bucuria Unirii nu putea veni singură. Iată că a venit şi Blaga”.

Continuă să citești →

Trilogia culturii cuprinde trei lucrări:

1. Orizont şi stil;
2. Spaţiul mioritic;
3. Geneza metaforei şi sensul culturii.

Cultura  în general, este un mijloc de cunoaştere pentru Blaga şi elementul definitoriu al culturii este stilul (matricea stilistică) determinat de o serie de factori precum: orizontul spaţial, cel temporal, valoarea culturii.

El deosebeşte cultura satului – minoră, de cea a oraşului, majoră, cu

precizarea următoare: cultura satului este fundamentul culturii oraşului.

Continuă să citești →