Nichita Stănescu, apreciat de Al. Piru „cel mai de seamă poet contemporan”, a debutat editorial în anul 1960, cu volumul Sensul iubirii, dar volumul care îl anunță drept un poet profund, este O viziune a sentimentelor, din 1964.
Lirica lui Nichita îmbină organic conceptele cu sentimentele, ceea ce critica literară a numit „sensibilizarea conceptelor”. Poetul își propune să ducă la capăt o osmoză între sentimente, gânduri și cuvinte, între interiorul sufletesc și realitatea exterioară, așa cum se exprimă în Ars poetica: „Îmi învățam cuvintele / să iubească / le arătam inima / și nu mă lăsam până când silabele lor / Nu începeau să bată”. Noțiunea de timp e intuită de poet ca o fugă permanentă, fără destinație, ca o proiecție himerică a ultimei vârste, fără trecut și durată: „Noi, locuitorii acestei secunde, / Suntem un vis de noapte zvelt”.
