Drame revăzute: Suflete tari, de Camil Petrescu
și Caii la fereastră, de Matei Vișniec*
*din vol. Virtualități ale compromisului:
http://www.librarie.net/p/285632/Virtualitati-compromisului-Studii-literatura-Dan-Ionescu
Odată cu publicarea, în 1919, a piesei Jocul ielelor, Camil Petrescu a impus o formulă dramatică nouă, „a conștiinței pure în conflict cu lumea”. Drama survine, totuși, din antagonismul conștiinței cu propriile-i reprezentări despre lume. De la această formulă până la teatrul absurdului, distanța nu este consistentă.
În drama Suflete tari, regăsim transcrierea, uneori largă, alteori succintă, a unor revelații ale conștiinței. În tensiune, revelațiile devin mai clare, și limbajul care afirmă despre conștiință este simplu si direct. De exemplu: „îmi dau seama de un singur lucru. Că e aici o luptă pe viață și pe moarte și că ar fi o farsă neagră de cioclu să fiu eu cel învins” (Andrei). Frământarea în sine îl depărtează pe Andrei Pietraru de dimensiunile pe care le-ar presupune, în mod obișnuit, raportul dintre un bibliotecar și descendenta unei familii aristocrate, Ioana Boiu.