Bietele … garniţe!

Bietele … garniţe!

(Apud: romanul Oameni şireţi şi veseli de Iulian Popescu, Editura „Sitech” Craiova, 2011 (existent la Biblioteca „Aman” (821rum/P81) şi la Biblioteca Universităţii din Craiova (II 93660)

… Bătrânii bătrânilor noştri nu aveau frigidere, congelatoare, vitrine frigorifice şi totuşi… trăiau. Iată cum.

Porcul de Crăciun era pregătit după obiceiuri diferite de la o zonă la alta. Pielea era pusă la uscat şi se folosea la făcut opinci, muşchii, cârnaţii şi părţile mai grase erau atârnate la ger, undeva sus pe o „culme” adică un băţ suspendat, pentru a nu le ajunge pisicile, caltaboşii se mâncau de Crăciun şi la Anul Nou, iar picioarele erau folosite la piftii. Cam la topirea zăpezilor, se „topea carnea”. Gospodina lua o căldare mare din aramă, dacă avea, sau din tuci (fontă), o atârna de lanţul de pe coş, deasupra vetrei de la bucătăria de vară, apoi toca carnea mai grasă în bucăţi cam cât un măr mijlociu şi le arunca în căldare, unde pusese puţină apă, apoi făcea un foc mare. Sus pe coş erau puse şi câteva bucăţi lungi de slănină la afumat, care, după afumare se dădeau cu boia şi se mânca din ele până la crăciunul următor.

Continuă să citești

„Sfârşitul lumii” la Mura. Fragment din romanul „Oameni şireţi şi veseli” de Iulian Popescu,

Fragment din romanul Oameni şireţi şi veseli de Iulian Popescu, Editura „Sitech” Craiova, 2011 (existent la Biblioteca „Aman” (821rum/P81) şi la Biblioteca Universităţii din Craiova (II 93660)

[Mura e un sat (imaginar) prin nordul Olteniei, între dealuri, fără drumuri de legătură cu alte sate, unde oamenii sunt uniţi şi veseli…]

Sfârşitul lumii” la Mura…

Cei bătrâni de la Mura, povestesc despre ce au aflat şi ei de la cei bătrâni din vremea când erau copii, despre… „sfârşitul lumii” de la Mura…

Era cam prin 1895-1900. Nu existau telefoane mobile, televizoare, radiouri! Şi lumea trăia. Nu existau nici ziare, adică de fapt existau, însă ele nu ajungeau la Mura. Era un poştaş care urca la ei aşa, cam o dată pe săptămână. Un singur om făcuse un abonament, dar renunţase, deoarece nu-i convenea să citească deodată şase ziare. E drept că-l „ajuta” nevastă-sa, care cam înjumătăţea ziarele, ba cu împachetatul mâncării la plecarea la muncă, ba cu ştergerea sticlei de lampă (nici curent nu era) şi a geamurilor. Poştaşul a fost încântat, acum venind şi mai rar pe acolo.

Continuă să citești