Poetul, între astral și teluric*
Recenzie apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 4 / 2018
Cronica stelelor, de Ion Cristofor, după cum relevă și titlul, surprinde cosmosul din perspectiva unui spirit care așteaptă să i se confirme, în incursiune, destule cunoștințe, dintre cele acumulate în școală. Ipostaza de cronicar, dedusă din extensiunea semantică a lexemului „cronica”, presupune familiaritate cu decorul astral. Ideea ascensiunii i-a fost inspirată poetului încă din copilăriei, de către păsări. În primul text, „pasărea neagră”, deși un simbol funerar în general, instituit astfel în lirica modernă, de către E. A. Poe, devine un atribut al legăturii dintre pământ și firmament; sunt prezente amănunte biografice, pentru a se configura un peisaj teluric, de la care începe expediția meditativă: „Ziua se pregătește să plece / Un bătrân aruncă cu piatra / După o pasăre neagră. // Un contrabas răgușit, două fetițe și un flaut cântă în piața publică” (Pasărea neagră, p. 7). Când are loc interferența abstractului cu materialul: „Un cârd de rațe sălbatice / Mută melancolia anotimpului de la un nor la altul” (p. 7), vorbele „mele de dragoste și cele ale femeii” (Toamna, sărutul tău, p. 8) apar ca niște marcaje spațiale, între care se manifestă suficientă realitate: „prietenii benchetuiesc”, păsările pleacă în țările calde, iar „un copil îndărătnic ascultă cometa” (p. 8); în ciuda acestor amănunte, vorbele dintre îndrăgostiți rezistă neimpregnate, ceea ce atestă autenticitatea relației.