*Recenzie apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 5 / 2018
Regula timidității, deprinsă în conviețuire, înseamnă, în viziunea poetului Andrei Novac, o importare în mediul casnic a unei acțiuni, precum prinderea unor insecte, dar fiindcă acestea nu mișună în casă, eul poetic descrie activități similare, de salvare a sunetelor, direct „pe geam, / ca într-un insectar” (regula timidității, p. 5). Impresia este a unui prizonierat domestic, a unei stări asumate, iar pentru a nu pierde contactul cu lumea exterioară, poetul sau altcineva în aceeași ipostază imită, la altă scară, fapte pe care le-ar împlini afară, după cum Iona, personajul lui Marin Sorescu, își întreține iluzia pescuitului eficient, aruncând nade în acvariul luat de acasă, pe țărm. Iluzia este mijlocul prin care se poate face față diverselor contexte, inclusiv singurătății, după ce, în prealabil, preocuparea principală a unui eu meditativ a fost aceea de a supraveghea mișcările iubitei: „când se face lumină, în fiecare dimineață, / te ridici în picioare, faci câțiva pași, / te uiți pe fereastră” (p. 5). Singura mângâiere, într-o despărțire, temporară sau nu, rămâne capturarea, sub forma unor ecouri, a vorbelor care s-au tot spus între îndrăgostiți.