Recenzie* apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 5 / 2018
Pentru poetul Ion Cristofor, modalitatea principală de a învăța să treacă peste greutăți a reprezentat-o școala: „Din pierdere în pierdere / Am mers cu ghiozdanul plin de pietre / La școala cea dură a vieții” (Până la ultima stea, p. 5); până și încercarea de a scăpa de motivele diverse ale plânsului nu l-a împins decât până la „Insula Durerii”. Clipele de fericire i-au fost aduse de dragoste, mult mai târziu. Numai armonia traiului cu femeia a configurat o direcție în viață: „împreună am mers / Ca pe un nou continent / Din îndoială în îndoială / Din lacrimă și din suspin / Până la steaua bucuriei / Ivită din senin” (p. 5). Acest poem, care deschide volumul în ediție bilingvă, spaniolă – română, Vida de reserva / Viața de rezervă (Ed. Napoca Star, 2018), traducerea în spaniolă aparținând lui Pere Besso, ilustrează maxima latinească: per aspera, ad astra. Până la momentul cunoașterii adevăratei iubiri, singurul peisaj remarcat de poetul, aflat sub imperiul de suferință al vieții, a fost teluric. În Odă în metru antic, Mihai Eminescu, dimpotrivă, a proslăvit „steaua singurătății”, la a cărei contemplare a ajuns datorită impresiilor de nemurire, insuflate de vârstă.